Supa care joacă un rol deosebit în mentalul britanic, dar care cel mai probabil nu a existat niciodată/ Cât e mit și cât realitate despre supa Brown Windsor, cu o consistență și culoare deloc îmbietoare

Considerată un aperitiv ales de regalitatea britanică timp de secole, supa Brown Windsor a deținut mult timp un rol special în mentalul național. Dar probabil că nu a existat niciodată, scrie într-un reportaj amplu BBC. 

Cu excepția recent anunțatei „Coronation Quiche”, meniul pentru banchetul de ziua cea mare a regelui Charles al III-lea nu a fost încă făcut public, dar, potrivit unor pariuri inteligente, acesta nu va începe cu un bol aburind de supă Brown Windsor.

Cărțile de bucate și emisiunile TV, bucătarii celebri și gastronomii de înaltă societate spun că supa Brown Windsor – un bulion consistent, pe bază de carne, adesea cu adaos de legume rădăcinoase, care a deținut mult timp un rol deosebit în psihicul național – a fost aperitivul ales de regii și reginele, prinții și prințesele britanice timp de câteva secole.

Un site web popular bazat pe rețete descrie preparatul ca fiind „chiar supa despre care se spune că a construit Imperiul Britanic și care a fost atât de la modă în epoca victoriană și edwardiană”, adăugând: „Regina Victoria era deosebit de pasionată de ea și apărea în mod regulat în meniurile banchetelor de stat”.

Între timp, un blog de istorie susține că, în 1918, în timpul Primului Război Mondial, familia regală britanică a renunțat la numele Saxe-Coburg-Gotha pentru cel al acestui fel de mâncare – mai degrabă decât pentru orașul de pe malul Tamisei care găzduiește reședința regală din secolul al XI-lea, Castelul Windsor – în încercarea de a respinge sentimentele antigermane.

În timp ce masele care își puneau părul la bătaie urmând exemplul familiei regale, supa Brown Windsor Soup a devenit până atunci supa britanică de bază pentru oamenii obișnuiți și a purtat această coroană cel puțin până în anii 1940, și posibil până în anii ’80, fiind servită cu generozitate în casele iubitoare și în hotelurile de la malul mării și figurând invariabil în meniul vagoanelor-restaurant ale Căilor Ferate Britanice, bogat tapițate. Sau cel puțin așa spune povestea.

Dar apoi, la fel ca toate tendințele culinare, acest fel de mâncare, cândva foarte popular, a căzut în dizgrație. În anii de raționalizare de după cel de-al Doilea Război Mondial, pe măsură ce rețeta sa a degenerat odată cu raritatea ingredientelor de calitate, supa Brown Windsor a ajuns să fie considerată o lichea nesuferită de resturi de mâncare și granule de sos ieftine – și numai bună pentru pensiuni și școli mici cu bani mărunți.

Este o poveste plină de culoare, de la bogăție la sărăcie, dar chiar și o cercetare minimă arată că este probabil o poveste falsă, experții în istoria culinară britanică susținând că povestea de origine a BWS este deloc cum se credea, ci o minciună.

Potrivit regretatului istoric alimentar Glyn Hughes, fondatorul proiectului Foods of England, care a fost înființat pentru a găsi „povestea din spatele fiecărui fel de mâncare tradițională”, Brown Windsor Soup ca fiind alegerea de bază a celor cu sânge albastru a fost întotdeauna un mit.

În cartea sa „The Lost Foods of England” (2017), Hughes a susținut că supa Brown Windsor nu are niciun pedigree aristocratic, iar în epoca reginei Victoria – presupusa și opulenta perioadă de glorie a supei, când se spunea că esența ei de carne de vită era îmbogățită cu vin Madeira din Portugalia și alte exotisme gastronomice (cum ar fi fripturi de calitate și sherry andaluz) – probabil că nu a existat niciodată.

Hughes a subliniat că supa Brown Windsor nu a fost inclusă în niciuna dintre celebrele cărți de bucate victoriene – în special în Modern Cookery for Private Families (1845) a Elizei Acton și în Mrs Beeton’s Book of Household Management (1861) a Isabellei Beeton – și nici în vreo ficțiune sau enciclopedie a vremii. În cadrul cercetărilor sale, nu a găsit niciun meniu de restaurant din secolul al XIX-lea care să prezinte acest fel de mâncare și nici o mențiune în arhivele căilor ferate britanice.

„Nimic, absolut nimic, nu a provocat mai multă controversă în jurul proiectului Foods of England decât originile supei Brown Windsor Soup”, a scris Hughes, care crede că mitul supei Brown Windsor Soup a înghițit realitatea mai monotonă.

Hughes a găsit Brown Windsor Soup inclusă în meniul unei cafenele dintr-un mare magazin din nordul Angliei în anii 1920, iar cutii de conserve cu o „Windsor Soup” de culoare închisă erau comercializate în anii 1940, dar a susținut în cartea sa că Brown Windsor Soup nu era un fel de mâncare cu o istorie încărcată, ci o creație a culturii populare mai moderne.

Supa Brown Windsor și-a revendicat locul în conștiința culinară britanică doar datorită referințelor din filme și emisiuni – de obicei emisiuni de comedie – de la radio și televiziune, devenind rapid o replică convenabilă pentru glumele despre gastronomia englezească lipsită de strălucire și afectele pretențioase și conștiente de clasă ale celor pentru care „Windsor” sugera eleganță și rafinament.

„Foods of England concluzionează, prin urmare, în mod oficial că supa Brown Windsor a fost inventată în jurul anului 1950 în scopuri comice, nu culinare”, a scris Hughes, „iar toate celelalte istorii despre ea sunt complet fanteziste”.

Nu poate exista nicio îndoială că există astăzi variante ale supei Brown Windsor, cu o rețetă în bestsellerul ironic The Unofficial Harry Potter Cookbook („Brown Windsor Soup are o reputație proastă, pe care o merită… Este greu de consumat”) și o versiune mai „regală” care folosește friptură de mușchi file și Madeira în The Unofficial Downton Abbey Cookbook.

Există, de asemenea, o variantă a acestui fel de mâncare pe site-ul lui Jamie Oliver, care folosește „carne de vită fragedă și fondantă”, orz perlat, sos Worcestershire și Marmite („Înfulecă această supă de vită consistentă și groasă pentru o iarnă cu adevărat călduroasă”). Iar Tom Kerridge, bucătarul cu stele Michelin, a inclus supa sa Brown Windsor Soup într-un meniu de celebrare creat pentru cea de-a 90-a aniversare a reginei în 2016.

Scriitoarea britanică Lindsey Bareham, între timp, crede că Brown Windsor Soup a fost „un precursor al omniprezentei „supe maro” care a fost… în mare parte responsabilă pentru faptul că a dat supelor britanice o reputație proastă”, iar felul de mâncare este „aproape dispărut acum”. Cu toate acestea, ea susține că „preparată corect este bogată și hrănitoare, mai degrabă ca o tocană lichidă”.

Așadar, ce a fost mai întâi: mitul sau supa? Și cum a ajuns monarhia să fie implicată în acest amestec?

Dacă există un loc în care ar apărea cu siguranță în meniurile restaurantelor de lux și ale pub-urilor tradiționale, acela ar fi chiar Windsor, care este unul dintre cele mai vizitate locuri din Anglia. Dar un mini-tur pe jos al numeroaselor opțiuni culinare din jurul masivului castel din piatră cenușie se dovedește a fi zadarnic.

Meniul de la pubul The Royal Windsor nu include deloc supe, ci aperitive contemporane, cum ar fi frigărui de pui glazurate. Meniul fix de la localul cu design elegant The Ivy Royal Windsor Brasserie, situat vizavi de statuia emblematică a orașului, Victoria, și de intrarea Henry VIII Gateway a castelului, are opțiunea de a începe cu o supă cremă de conopidă; în timp ce la King & Castle, mai accesibil, situat lângă turnul de stingere a focului, puteți alege nachos, aripioare și diverse aperitive de tip pub-grub.

„Supa Brown Windsor nu are nimic de-a face cu regalitatea”, a declarat Marc Meltonville, un istoric al alimentației care a acționat în calitate de consultant pentru organizația caritabilă Historic Royal Palaces din Marea Britanie, care gestionează o serie de reședințe regale neocupate din Regatul Unit, inclusiv Palatul Hampton Court, aflat la doar câțiva kilometri în josul râului. „Au existat câteva supe „Windsor” în secolul al XIX-lea și au existat și supe brune… Supele brune ale victorienilor erau ciorbe de vită foarte bune.

Supele care foloseau „Windsor” în numele lor erau însă supe albe, prima fiind o creație a lui Henderson William Brand, bucătarul regelui George al IV-lea, care a precedat-o pe Victoria pe tron, și inventatorul sosului. În 1834, Brand a publicat o carte de bucate care conținea o rețetă de „Vermicelli Soup, a la Windsor”, care folosea carne albă și tăiței.

Unsprezece ani mai târziu, în influentul său volum The Modern Cook, britanicul-italian Charles Elmé Francatelli, care a fost bucătarul-șef al Victoriei între 1840 și 1842, a pregătit „Supa de picioare de vițel, a la Windsor”, a cărei nuanță palidă rezultă din adaosul abundent de smântână, pui, vin alb și macaroane.

Apoi, continuă Meltonville, în secolul al XX-lea, cei doi descriptori – Windsor și maro – au fost în mod inexplicabil „sudați împreună” pentru a crea numele unei supe care nu existase până atunci. Rezultatul s-a dovedit a fi mai puțin plăcut la gust decât oricare dintre ele.

De unde a apărut numele de supă Brown Windsor? O școală de opinie susține că confuzia ar fi derivat de la „Brown Windsor Soap”, un produs de igienă personală de lux care era popular în înalta societate din secolul al XIX-lea, Victoria fiind, se spune, un fan (și Napoleon înaintea ei, și Winston Churchill ceva mai târziu).

Comicul suprarealist Spike Milligan a fost unul dintre primii care a văzut potențialul comic al „Brown Windsor Soup”, se pare, acesta fiind folosit de mai multe ori ca subiect de glume în „The Goon Show” – un program de radio BBC foarte iubit, întâmplător, de tânărul prinț Charles în anii 1950. De atunci, nenumărate alte persoane au folosit această glumă, Brown Windsor Soup jucând un rol secundar în toate filmele, de la Hancock’s Half Hour și mai multe filme Carry On până la Rumpole of the Bailey de televiziune și serialul BBC din 2021 Around the World in 80 Days, printre altele.

După ce a fost atât de total îmbrățișată de cultura populară britanică timp de decenii, Hughes a susținut că s-a ajuns la o formă de „halucinație în masă”, amintirile personale ale multor oameni despre supă fiind false. Și totuși, un număr uriaș de britanici insistă că își amintesc de supă, adesea cu fiori de groază, dar și ocazional cu afecțiune nostalgică.

Scriind în ziarul Mail on Sunday în 2010, editorialistul Peter Hitchens și-a amintit că i s-a oferit o masă într-un tren între York și Londra „cândva la sfârșitul anilor 1970”. Era puțin după ora 09:00, iar masa oferită a început „cu supă Brown Windsor, continuând cu friptură de miel și terminând cu brânză și biscuiți”, a scris Hitchens. „Când am spus în glumă că acesta era un mic dejun destul de ciudat, un steward furios… mi-a ordonat să ies din vagonul restaurant”.

Iar anul trecut, scriind în revista The Spectator sub titlul „Make rail travel great again”, Hitchens a sugerat că Eurostar ar trebui să includă în trenurile sale „un vagon-restaurant adevărat”, unde pasagerii s-ar putea „așeza pe scaune adânci” pentru a fi „serviți cu supă Brown Windsor, urmată de o delicioasă supă feroviară”.

Asocierea supei Brown Windsor Soup cu călătoriile cu trenul este adânc întipărită în psihicul britanic, în ciuda faptului că Hughes nu a găsit nicio înregistrare în arhivele căilor ferate britanice, supele fiind rareori servite în trenurile care se mișcă și se clatină, din motive evidente.

În adaptarea televizată din 1994 a romanului Hercule Poirot’s Christmas al Agathei Christie, detectivul belgian pretențios se află într-o călătorie cu trenul și îi este foame. Îl întreabă pe însoțitorul din vagonul-restaurant: „Spuneți-mi, vă rog, ce este această supă Brown Windsor?”. La care i se răspunde: „Ei bine, domnule, este o supă. Din Windsor”. Când i se servește felul de mâncare cerut, Poirot este șocat. „Dar nu arată foarte delicios”, spune el cu dezamăgire. „Ei bine, este supă brună de Windsor”, vine răspunsul sec.

„Chestia cu „Windsor” este un pic de glumă, într-adevăr – o pacoste”, a spus Meltonville despre etichetă. „Un bucătar poate să ia o rețetă care există deja, să adauge un ingredient nou și apoi să dea o turnură adăugând „Windsor” sau „încoronare” la numele ei – sau „Buckingham”, sugerând că a fost făcută în Palatul Buckingham”.

Potrivit unui meniu găsit online și care pretinde a fi de la banchetul de încoronare al reginei Victoria din 1838, acea masă extravagantă a început cu supă de broască țestoasă verde și, deși a prezidat numeroase banchete de-a lungul domniei sale de aproape 64 de ani, supa Brown Windsor nu pare să apară în meniurile care au supraviețuit. Supa de orez, supa de ouă înfiletate, supa de găluște de fazan, un consommé de pui îngroșat cu tapioca… multe alte supe au onorat masa Victoriei de-a lungul anilor, dar supa Brown Windsor nu a fost niciodată inclusă în meniu. Nu a fost servită nici măcar la prânzul organizat cu ocazia funeraliilor sale de la Windsor, la 2 februarie 1901. Această onoare a revenit unei supe de vânat cu trufe albe din Piemont.

De fapt, toate dovezile sugerează că, deși mâncarea ar putea fi parte integrantă a evenimentelor regale și de stat, monarhii din ultimele secole nu au fost deosebit de pretențioși cu privire la hrana care le-a fost servită, chiar și pentru banchetele de încoronare care au loc o dată în viață, Victoria părând deosebit de indiferentă.

„Reginei Victoria i-a păsat atât de puțin de banchetul de încoronare”, a spus Meltonville, „încât în jurnalul ei a scris totul despre încoronarea propriu-zisă, despre lucrurile care au mers prost, despre cine a căzut – inclusiv un episcop – despre ce purta toată lumea, iar la sfârșit scrie pur și simplu: „Și am luat cina la ora opt””.