Surpriza naţionalistă din Europa

Uniunea Europeană s-a născut sub auspiciile liberale ale „depăşirii naţiunilor”. Naţionalismul, care era o surpriză acum 50 de ani, a fost de atunci legitimat la urne, scrie ziarul elvețian Le Temps, citat de Rador, într-o analiză a revirimentului mișcărilor naționaliste în UE.

Cele mai importante idei ale analizei:

Trece timp până devin vizibile pagubele divizărilor. Acum 50 de ani, un abur paneuropean ridica ordinea culturală şi politică de după război. Peste tot, o aspiraţie la libertate respingea tutela autorităţii, cea a patronului, a profesorului, a masculului, a preşedintelui sau a partidului. Evenimente ca „mai ’68” şi „primăveri de la Praga” agitau zona urbană a continentului, de la Atlantic la Urali. Se prezentau ca una şi aceeaşi mişcare: nevoia de nestăvilit a indivizilor de a-şi afirma autonomia în cadrul familiei, şcolii sau statului.

În august 1968, tancurile sovietice intrau în Praga. Înfrângerea nu invalida nicicum proiectul eliberării. Când acesta s-a realizat, după 20 de ani, s-a dovedit că libertatea este valoarea împărtăşită destinată să reunească Europa ca etapă model de ideal kantian. În mai 2018, Viktor Orban, prim-ministru într-o Ungarie cucerită de pasiunea naţionalistă, luptă pentru o Europă „iliberală” şi „creştină”. Ce s-a putut întâmpla?

Marea neînţelegere

Naţiunile au revenit în forţă. Nu că ar fi părăsit vreodată scena, dar deveniseră discrete. Graniţele lor se înmuiaseră sub efectul comerţului, călătoriilor, amestecului. Sub haina internaţionalismului, generaţia lui ’68 de la Paris, Berlin sau Amsterdam se voia ceva mai puţin franceză, ceva mai puţin germană sau olandeză. Navigau cu veselie spre orizonturile lărgite a unei lumi de cucerit.

Nu s-a văzut că în Est, în acelaşi timp, apelul la libertate era dublu: paşapoarte fără viză, desigur, dar şi dreptul afirmării naţionale, cu confortul de a fi un pic mai ceh, mai polonez sau mai ungur. Importanţa identităţii naţionale, pusă în surdină în Vest de critica războiului, rămânea intactă în Est, întărită în clandestinitatea dominaţiei ruseşti.

Neînţelegerea sare în ochi astăzi: în timp ce Emmanuel Macron căştigă alegerile invitându-i pe francezi să-şi întărească latura de europeni, Viktor Orban le câştigă fermecându-i pe unguri ca unguri. Între cei doi, de la Dublin la Varşovia şi de la Riga la Lisabona, idealul european de libertate se ajustează la interpretările naţionaliste ale istoriei. Fiecare ţară îşi face bucătăria istorică, departe de o poveste fondatoare comună. Momentul testului vine sub aspectul bugetului european: până unde va accepta Europa liberală să împartă cu o Europă anti-liberală?

„Depăşirea naţiunilor”

Aşa cum nota politologul Pierre Hassner, cele două ideologii ale Războiului Rece, liberalismul şi comunismul, erau universalisme, pentru care în prim plan era individul sau clasa, nu naţiunea sau rasa. Fiecare se revendica în felul său de la valorile moderne de pace, abundenţă şi fericire individuală, în opoziţie cu valorile tradiţionale de luptă, de sacrificiu şi de glorie colectivă. Ambele proiectau implicit o societate universală omogenă, una sub imperiul dreptului internaţional, cealaltă sub un regim socialist debarasat de ambiţii şi antagonisme.

Naţionalismul, în acest cadru, trecea drept o aberaţie retrogradă. România provocase „surpriza” în 1964 afirmându-şi suveranitatea în materie de economie şi „menţinerea statelor şi diferenţelor naţionale până la victoria socialismului pe plan mondial şi chiar multă vreme după aceea”. Ea nu s-a asociat la invadarea Cehoslovaciei. De partea asta a Europei, refuzul ei a fost lăudat ca liberal, nu ca naţional. În fară de Charles de Gaulle, ocărât la Paris cu numele de „părinte al naţiunii”, care s-a dus să fie aplaudat la Bucureşti.

Uniunea Europeană s-a născut sub auspiciile liberale ale „depăşirii naţiunilor”. „Surpriza naţionalistă” românească din anii ’60 nu mai este o surpriză. Ea a fost legitimată prin vot. Cadrele şi partizanii Europei unite, crezând că este un accident, sunt acum confruntaţi cu şantajul naţionalismului.