The Atlantic: Puciul din Niger e legat de putere. Rusia îl va exploata / Cele mai interesante explicații privind revolta din Niger au implicații globale și sunt, cel mai probabil, greșite

La sfârșitul lunii trecute militari din Niger au răsturnat guvernul, au arestat președintele ales și au păstrat puterea pentru ei. La scurt timp după aceea un mic număr de nigerieni susținători ai puciului din capitala Niamey s-au adunat pentru a-și afirma sprijinul pentru guvernul militar, iar unii dintre ei au fluturat drapelul Rusiei. Ei au denunțat Occidentul în general și Franța, fosta putere colonială, în special. Ei au scandat „Trăiască Putin!” și „Jos Franța!”, scrie The Atlantic.

Puciul a stârnit o neliniște considerabilă în Occident, și din motive întemeiate. Începând din 2020 au avut loc lovituri de stat pe tot cuprinsul Sahelului, o fâșie fierbinte și semi-aridă, dar de importanță strategică, întinsă de-a latul Africii, imediat la sud de deșertul Sahara. În 2020 a căzut guvernul din Mali. În 2021 s-a întâmplat același lucru în Sudan, Ciad și Guineea. Anul trecut a fost lovitură de stat în Burkina Faso. Nigerul era considerat ultimul bastion din Sahel împotriva haosului și stabilității, ultimul regim rămas în picioare. SUA aveau o bază de drone în Niger, iar Franța avea trupe staționate în țară, care reprezintă o linie de apărare crucială contra jihadismului în ascensiune din Africa de Vest. Acum toate acestea sunt în pericol.

În general puțini americani se gândesc la Niger („Vrei să spui Nigeria?”), însă evenimentele acestei veri par să ofere o lecție tranșantă: niște soldați filoruși au răsturnat un guvern pro-occidental. Democrația a fost dezrădăcinată de o dictatură militară. Pentru oricine a trăit în vremea războiului rece povestea trebuie să fi avut trăsături familiare. Faptul că Nigerul e exportator de uraniu – o resursă esențială pentru reactoarele nucleare – face ca acest conflict să fie și mai ușor de înțeles ca un joc de șah geopolitic. Nigerul e un pion, iar atunci când regii geopolitici se bat pe un pion au loc puciuri. Astfel că foarte repede povestea a devenit una despre America, Rusia și Franța – iar nu despre Niger.

Atunci când se explică evenimente majore în presa internațională, mai ales pe acelea care se întâmplă în locuri nefamiliare, cu toții tindem să ne activăm prejudecățile geopolitice, o predispoziție mentală de a filtra orice incident prin prisma unei strategii globale grandioase – și totodată o predispoziție de a face ca morala poveștii să se refere la noi înșine. Simplificând exagerat, scenariile familiare surclasează explicațiile nuanțate atunci când vine vorba de actori politici de care numai puțini non-specialiști vor fi auzit, cunoscuți după acronime obscure și nume dificil de pronunțat.

Puciul din Niger a devenit deja materie primă pentru titluri urmărind senzaționalul și proclamații politice legate de mari stereotipuri geopolitice. Un consilier de seamă al președintelui ucrainean a insistat, fără vreo probă, cum că Rusia ar fi instigat puciul. Bloomberg a optat să califice puciul drept cea mai nouă probă privind existența unui „Braț lung al Kremlinului”. Newsweek a proclamat că puciul din Niger înseamnă că „A început numărătoarea inversă până la următorul mare război din Africa”.

E probabil ca Rusia să-și extindă influența în urma puciului din Niger (și presa a scris că junta a cerut asistență militară de la Grupul Wagner). Dar o mare parte din speculațiile privind amploarea implicării Rusiei e bazată deocamdată pe probe extrem de subțiri – câteva sute de indivizi, la un unic protest, într-un singur oraș, dintre care numai câțiva cu steaguri rusești, într-o țară de două ori mai mare ca Franța și cu 25 de milioane de locuitori. Chiar și înainte de puci capitala Nigerului era un bastion al opoziției, deci cu greu poate fi surprinzător că o mână de localnici au manifestat în sprijinul soldaților care au răsturnat un președinte pe care îl detestau.

Imboldul din spatele puciului e mult mai probabil să fie complex, nuanțat și legat în mai mare măsură de dinamica politicii interne decât de Kremlin. Posibila existență a unei cauze locale mai banale nu diminuează cu nimic furia reală pe care mulți nigerieni o resimt față de Franța, nici impulsul eronat pe care-l au unii dintre ei de a apela la Rusia în calitate de sponsor internațional alternativ, unul explicit anti-occidental. E plauzibil ca explicația simplă oferită de presa din Niger cu privire la motivația puciului să fie și cea corectă.

Președintele în funcție, Mohamed Bazoum, intenționa să-l concedieze pe generalul Abdourahamane Tchiani, comandantul gărzii prezidențiale de elită. Acum, după puci, generalul Tchiani nu va mai fi concediat. Din contră, el s-a proclamat șef al noi junte militare care se autointitulează Consiliul Național pentru Protecția Patriei.

Explicația corectă chiar poate fi cea oferită de Briciul lui Occam: un general care urma să fie dat afară a decis că e mai bine să-l de el afară pe președinte. Există multe puciuri care au avut loc din motive atât de simple, declanșate de rivalități între facțiunile armatei și de bărbați ambițioși și egotiști bucuroși să schimbe cazarma cu un palat.

Oricare va fi fiind motivul pentru care și-a asumat riscul, e probabil ca Tchiani să nu fi anticipat intensitatea opoziției pe care a întâmpinat-o după puci. Cei mai mulți actori internaționali, inclusiv Rusia, au condamnat lovitura de stat (deși îndemnul Kremlinului la respectarea constituției n-ar trebui să ne inducă în eroare). Și poate că cea mai surprinzătoare contestare a planurilor lui Tchiani provine din partea unui important arbitru regional al puterii, Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane (ECOWAS).

Blocul de 15 state, dintre care cel mai puternic e Nigeria, a adoptat o poziție dură contra puciștilor, amenințând chiar cu intervenția armată. Drept urmare, unii au calificat ECOWAS drept o marionetă a Vestului, vârful ascuțit al suliței europene și americane.

Totuși, și în acest caz e probabil ca o explicație mai simplă (și mai puțin interesantă din perspectiva geopolitică) să fie cea corectă. E posibil ca ECOWAS să nu adopte o poziție dură contra puciului fiindcă e o marionetă ori din cauza vreunei aversiuni ideologice față de Vladimir Putin; e posibil ca guvernele statelor membre să fie preocupate pur și simplu de propria lor siguranță.

„Un motiv pentru care președinții din regiune sunt interesați de o intervenție militară e acela că sunt tot mai speriați că ei înșiși ar putea fi răsturnați”, afirmă profesorul Nic Cheeseman, un expert în politica africană de la Universitatea din Birmingham. „Vine după alte câteva puciuri din regiune, iar ei și-au dat seama că ar putea fi următorii dacă nu trasează o linie în nisip.”

Chiar dacă e posibil ca puciul din Niger să nu-și fi avut originea în competiția dintre marile puteri, ci mai degrabă în politica și alte elemente ținând de dinamica locală, el ar putea avea totuși consecințe internaționale grave. Securitatea se deteriorează în Sahel pe măsură ce jihadismul prinde avânt. Juntele care au preluat puterea în ultimii trei ani s-au dovedit deja a fi incapabile să-l combată.

Mai mult, chiar dacă multe dintre noile regimuri militare – în special cele din Mali și Burkina Faso – s-au aliat cu Rusia, nici guvernul rus și nici Grupul Wagner nu sunt tocmai plini de bani cu care n-au ce face, nici nu dau pe dinafară de trupe bine instruite gata să fie detașate în Africa, dat fiind că sunt împotmolite în fiascoul lor din Ucraina. În următoarele luni juntele din Sahel vor realiza cel mai probabil că au schimbat niște parteneri occidentali cu buzunare adânci și angajamente durabile de asistență financiară cu un Kremlin strâmtorat care inevitabil promite peste puterile lui și prestează chiar mai puțin. În cele din urmă banii se vor epuiza.

Europa are și ea o miză în joc: Franța, care se bazează preponderent de energia nucleară, își obține cam 15% din uraniu din Niger. Mai mult, în 2015 UE a plătit Nigerul pentru a înființa de facto o „graniță a Sahelului” cu Europa, care blochează rutele migratorii din Niger spre Mediterana. Puciul poate redeschide rutele și fostul mare centru de tranzit de la Agadez. Și SUA sunt interesate de Agadez: Niger Air Base 201, o bază americană de drone, era situată chiar lângă oraș.

Dacă junta din Niger va reuși să se mențină la putere, se va alia aproape sigur cu Rusia. Regimul provizoriu a anunțat deja anularea mai multor acorduri militare cu Franța. Dar dacă se va apropia de Kremlin îl așteaptă o surpriză neplăcută. Rusia, așa cum află acum și Mali și Burkina Faso, e suficient de bogată pentru a plăti câțiva mercenari și a corupe câțiva militari lacomi, dar nu e nici de departe destul de avută pentru a asigura traiul întregii populații a uneia dintre cele mai sărace țări din lume, cu un PIB per capita sub 600 de dolari pe an.

Și după cum se întâmplă adesea în Africa subsahariană, victimele vor fi cei care pot rezista cel mai puțin. Populația Nigerului va suferi în vreme ce militarii deveniți politicieni se vor îmbogăți. Iar povestea aceasta, care nu are treabă cu geopolitica, ci cu suferința banală pe care o îndură milioane de oameni vulnerabili, va fi una pentru care se va consuma considerabil mai puțină cerneală.

Sursa: The Atlantic/ Rador/ Traducere: Andrei Suba