The Financial Times: De ce Germania deține cheia descurajării manevrelor Rusiei împotriva Ucrainei / Strategia de brinkmanship a Kremlinului

La 30 de ani de la izbucnirea războaielor din Iugoslavia alianța occidentală se confruntă din nou cu posibilitatea unui conflict armat major la periferia Europei. Se estimează că Rusia lui Vladimir Putin a concentrat 100.000 de trupe la granița cu Ucraina. Serviciile secrete și analiștii din Occident se tem că el s-ar putea pregăti să invadeze curând, scrie The Financial Times, citată de Rador.

Toată această situație dă o senzație înfiorătoare de déjà-vu. Dar din cele mai multe puncte de vedere esențiale, situația actuală e semnificativ mai rea decât cea de acum trei decenii.

În anii ’90 SUA erau reticente să se implice pentru a opri baia de sânge din Balcani. Însă, odată ce au decis să intervină, au fost purtate mai departe de un sentiment de responsabilitate morală în calitate de învingător în războiul rece, trăgându-i după sine și pe aliații europeni. Rusia post-sovietică, demoralizată și aproape falită, s-a ținut la distanță, însă presiunea diplomatică exercitată de Moscova l-a forțat pe dictatorul sârb Slobodan Milosevic să-și retragă trupele din provincia separatistă Kosovo, punând capăt războiului aerian al NATO împotriva Belgradului. Și Germania a participat la acea operațiune – dar numai după o dezbatere agonizantă pentru a determina dacă istoria ei îi permite să o facă.

Astăzi, administrația Biden afirmă că este ferm angajată față de securitatea Europei și suveranitatea Ucrainei. Însă ea are mâinile legate de polarizarea politică și își conștientizează cu durere influența limitată asupra unui electorat sătul de război și suspicios față de politică. Puținii ulii [militariști în politica externă – n.trad.] care au mai rămas la Washington se concentrează cu precizia laserului pe China. „Reținerea” e tot mai favorizată de ambele partide. Retragerea problematică din Afganistan a afectat poziția SUA în lume și a slăbit coeziunea alianței.

Între timp, Rusia ajută Belarusul să transforme migrația într-o armă împotriva UE. Ea și-a spulberat unul dintre sateliți cu o rachetă, creând pe orbita joasă a Pământului un câmp de resturi care amenință infrastructura spațială a globalizării. Compania de stat Gazprom nu-și respectă angajamentele de a umple depozitele Germaniei cu gaz, în ciuda problemelor de aprovizionare și a creșterii accentuate a prețurilor. Putin s-a referit recent la luptele din regiunea Donbas din estul Ucrainei, unde Rusia poartă un război prin intermediari din 2014, cu peste 13.000 de victime, ca la un „genocid”.

O listă cu garanții de securitate solicitate săptămâna trecută de Kremlin de la SUA și NATO echivalează cu un veto asupra extinderii viitoare a alianței, o eliminare a armelor nucleare americane din Europa, inclusiv bombele B-61 din Germania, precum și cu o retragere militară de pe teritoriul fostei URSS și fostului Pact de la Varșovia.

Acum nu mai e vorba doar de Ucraina. Ce solicită Rusia de fapt este o sferă de interes care începe la granița estică a Germaniei și sfârșitul împărțirii nucleare a Europei – propuneri inacceptabile pentru Vest. Chiar dacă nu ar fi decât o strategie de brinkmanship [a escalada o criză până pe buza prăpastiei; concept din războiul rece – n.trad.] menită a obține negocieri diplomatice sau un puci la Kiev, ea e totuși formidabil de riscantă.

Însă anul acesta mai e o aniversare de 30 de ani: cea a dezintegrării URSS pe 26 decembrie 1991. Într-un documentar lansat recent, Putin a calificat evenimentul drept decesul „Rusiei istorice”, precizând că l-a forțat pe moment să lucreze ca taximetrist. Într-un eseu publicat în iunie el a negat existența națiunii ucrainene.

Procurorii ruși acționează acum pentru desființarea Memorial, o organizația rusească pentru drepturile omului care documentează crimele stalinismului. Nu cumva Putin, istoricul amator, se pregătește să rescrie istoria?

NATO și UE au răspuns printr-o ofertă generalizată de dialog, respingând orice veto ori retragere cerute de Rusia, și au avertizat Moscova că vor exista „consecințe masive și costuri grave” dacă va trece la acțiuni militare contra Ucrainei – lăsând deschis pentru dezbatere ce anume au vrut să spună mai exact.

Ambiguitate poate fi deliberată, pentru a nu oferi un pretext de escaladare. Ar putea fi și o tentativă de a ascunde tensiunile din interiorul Europei. Mario Draghi, premierul Italiei, s-a declarat sceptic în privința unei invazii rusești, în vreme ce ministrul lituanian de externe Gabrielius Landsbergis afirmă că Moscova „se pregătește cu adevărat de război”.

Cât despre Germania, vremea în care își putea invoca istoria drept pretext pentru a sta pe margine a trecut demult. Țara care constituie nucleul economic al Europei este esențială pentru orice efort vestic de a-l descuraja pe Putin. Orice măsură potențială – sancționarea unor entități rusești, scoaterea Rusiei din sistemul de plăți electronice SWIFT, anularea gazoductului Nord Stream 2 – ar fi costisitoare financiar și politic pentru noul guvern al cancelarului Olaf Scholz.

Dar care e alternativa? Dacă e să ne luăm după Putin: război în Europa, purtat de o mare putere nucleară. Războaiele iugoslave au durat un deceniu și se estimează că au răpit 140.000 de vieți. Balcanii rămân în continuare o regiune problematică.

Totuși, Putin ar face bine să nu piardă din vedere că două dintre cele șase foste republici comuniste din Iugoslavia sunt acum în UE. Patru sunt în NATO. Iar Milosevic a sfârșit în fața tribunalului ONU de la Haga pentru crime de război.

Sursa: The Financial Times/ Rador / Articol de Constanze Stelzenmüller (Brookings Institution) / Traducerea: Andrei Suba