The Financial Times: Din Franța până în America extrema dreaptă a pornit în marș / Ce-a mai rămas din distincția dintre dreapta și extrema dreaptă? Linia fundamentală care le delimitează e atitudinea față de democrație

Extrema dreaptă a Franței ar dori ca de acum înainte să fie cunoscută, mai simplu, doar ca „dreapta”, potrivit Rador Radio România.

Și se poate sesiza care e logica aici. Reuniunea Națională (RN) de extrema dreaptă e de departe pe primul loc în sondaje în ajunul alegerilor generale iminente. Dreapta tradițională, din contră, e în colaps. Dacă RN va deveni în iulie cel mai mare grup parlamentar, atunci înseamnă că partidul va fi reușit să redefinească conservatorismul francez.

Iar problema reclasificării extremei drepte drept dreapta e la fel de valabilă în multe alte țări. O chestiune similară se petrece în SUA, unde Donald Trump a preschimbat Partidul Republican (GOP) după propria-i imagine. Partidul internaționalist pro-piață al lui George HW Bush aproape că nu mai există deloc astăzi. Nativismul de tipul „America mai întâi!” al lui Trump e cel care animă acum mișcarea conservatoare.

În paralel se poartă dezbateri asemănătoare și în Italia și Regatul Unit. Mai are vreo logică s-o definim pe Giorgia Meloni, premierul Italiei, drept o politiciană „de extrema dreaptă”? Și cum partidul Reform al lui Nigel Farage a ajuns încet-încet înaintea conservatorilor britanici în sondaje, se dezbate acum dacă după alegeri aceștia ar putea fi înghițiți de Farage și ideile lui.

Așadar, ce-a mai rămas din distincția dintre dreapta și extrema dreaptă? Linia fundamentală care le delimitează e atitudinea față de democrație. Dacă un lider politic refuză să accepte rezultatul unui scrutin și vrea să distrugă „statul paralel” (în realitate, statul însuși), atunci el sau ea se situează în mod cert la extrema dreaptă.

Dar dacă un partid propune măsuri pe care stânga le consideră neplăcute, reacționare sau chiar rasiste, însă face acest lucru în cadrul formal al politicii democratice și a statului de drept, atunci s-ar putea ca termenul de „extrema dreaptă” să nu mai fie potrivit. Ideologiile și mișcările politice evoluează. Chiar e posibil ca unele dintre aceste forțe în ascensiune să fie pur și simplu noua față a politicii de dreapta – tot așa cum Sir Robert Peel a transformat conservatorismul britanic în secolul 19 ori cum au remodelat Barry Goldwater și Ronald Reagan dreapta americană în secolul 20.

Politologii vorbesc despre „fereastra Overton” – gama de politici care sunt considerate respectabile la oricare moment dat de către opinia publică de centru. Ce au făcut politicienii precum Trump, Marine Le Pen și Farage a fost să mute mai la dreapta fereastra, astfel încât unele politici considerate cândva de extrema dreaptă să fie acum parte a centrului consacrat.

Cel mai evident e acest lucru în cazul imigrației, unde variante ale politicilor anti-imigrație ale lui Trump definesc acum dezbaterea din Occident. Chiar mai poți numi încă aceste politici „de extrema dreaptă” acum, când majoritatea populației e de acord cu ele? Există alți termeni care par mai adecvați, de pildă „populist național”.

Trump și ai săi au împins de asemenea fereastra Overton în privința atitudinii față de Rusia. Însă aici linia dintre noua formă a conservatorismului și autoritarismul de extrema dreaptă devine mai neclară. E posibil ca unii precum Trump și Le Pen să vrea să cadă la învoială cu Rusia fiindcă sunt niște izolaționiști pragmatici și chiar nu cred că sprijinul pentru Ucraina e în interesul lor național. Însă flirtul lor cu Vladimir Putin poate semnala pe de altă parte că-i admiră autoritarismul.

Trump și-a dat fără doar și poate arama pe față după pierderea alegerilor din 2020. Refuzul lui de a accepta rezultatul și încurajarea unei lovituri de stat demonstrează că fostul președinte e în esența lui un anti-democrat. Foști republicani tradiționali precum Marco Rubio și Mitch McConnell au trădat niște principii fundamentale și s-au înjosit atunci când l-au susținut la președinție.

Le Pen și Meloni, din contră, se deplasează de o vreme în sensul opus. Meloni s-a comportat până acum în funcție cam ca un conservator oarecare – deși mulți italieni de stânga sunt profund suspicioși că ea ar urmări scopuri ascunse.

Întreaga strategie a lui Le Pen în ultimul deceniu a constat în „dez-demonizarea” extremei drepte și apropierea ei de centru. În acest scop ea și-a exclus până și propriul tată din partid, și, ceva mai recent, a rupt legăturile cu partidul german de extrema dreaptă Alternativă pentru Germania.

Prin urmare, ne putem relaxa în caz că RN va prelua o parte din putere în Franța în iulie? Absolut deloc. Unele politici ale lui Le Pen referitoare la Europa – restabilirea primatului legislației franceze; blocarea plăților Franței la bugetul UE – pot provoca debandadă economică și un pericol pentru supraviețuirea UE.

Însă astfel de politici pot fi promovate îndreptățit în interiorul cadrului juridic al democrației. Pericolul autentic ar fi acela că într-o situație de criză RN s-ar putea folosi de pretextul acesteia pentru a pretinde puteri excepționale – și astfel ar trece pragul în zona autoritarismului. Există în trecutul recent exemple de indivizi de pe orbita extremei drepte franceze care au flirtat cu idei sinistre, anti-democratice.

Când argumentezi că linia de demarcație dintre dreapta și extrema dreaptă e respectul pentru democrație, ar putea părea că așezi forma mai presus de substanță. Mulți sunt de opinia că problema autentică cu politicieni precum Trump ori Le Pen sunt politicile promovate de ei – într-o varietate de domenii, de la imigrație la drepturile femeilor.

Totuși, atât timp cât structurile democratice supraviețuiesc, electoratul va avea ocazia în cele din urmă să respingă respectivele politici. SUA l-au expulzat pe Trump la alegerile din 2020. Partidul ultra-conservator PiS din Polonia a pierdut puterea anul trecut.

Respectul pentru democrație și statul de drept rămâne Rubiconul care desparte conservatorismul de autoritarismul de extrema dreaptă.

Sursa: THE FINANCIAL TIMES / Rador Radio România / Traducerea: Andrei Suba