The Financial Times: Liberalii înțeleg greșit atracția seducătoare a populismului. Chiar și cu Donald Trump plecat de la Casa Albă, mișcarea lui pare că va rămâne o forță principală

Adesea rezultatele electorale seamănă mai degrabă cu testele Rorschach decât cu radiografiile: vedem în ele ceea ce aveam în cap de la bun început. Politicieni și analiști văd în rezultatul electoral surprinzător de bun al lui Donald Trump o confirmare a forței populismului de dreapta. În locul anticipatului val albastru [albastru e culoarea democraților, roșu a republicanilor – n.trad.] am avut un rezultat extrem de polarizat. Poate că puternica susținere rurală și conservatoare nu a fost suficientă pentru a-l menține pe dl Trump la Casa Albă, dar ea pare că va rămâne o forță principală în viața politică a secolului 21. Totuși, astfel de interpretări demonstrează modul greșit în care liberalii înțeleg populismul.

Liberalilor le place să creadă că ei înțeleg complexitatea, în vreme ce populiștii seduc masele cu soluții simpliste. Însă și liberalii apelează fără rezerve la explicații de lungimea unui tweet pentru tendințe globale chipurile uniforme, întrucât lumea e mult mai ușor de descris astfel. Victoriile dlui Trump i-au determinat să plece în căutarea celui mai adevărat dintre toți americanii adevărați prin cine știe ce tavernă din Midwest. Acum e probabil ca ei să creadă împăunarea lui cum că republicanii ar fi devenit partidul „muncitorului american” – de care se profită, într-adevăr, dar în primul rând de către dl Trump și partidul său.

Liberalii uită că mișcările de succes nu sunt bazate pe o identitate politică monolitică. Trumpismul a însemnat mereu lucruri diferite pentru oameni diferiți. În consecință, dl Trump nu poate fi pur și simplu substras din trumpism. Conservatorii americani pot aclama trumpismul ca fiind „populism economic, multietnic, conservator din perspectivă socială”, minus o vedetă TV violatoare de norme. Dar ei uită că năzbâtiile dlui Trump i-au atras pe indivizi cu vederi anti-establishment. Un demagog abil precum senatorul de Arkansas Tom Cotton nu va beneficia neapărat de aceeași susținere.

Populiștii nu sunt caracterizați în primul rând de anti-elitism. Mai degrabă ei pretind că ei – și numai ei – reprezintă ceea ce tot ei numesc „oamenii adevărați” ori „majoritatea tăcută”. Ei își denunță toți rivalii politici ca fiind corupți și, lucru mai dificil de sesizat, insinuează că toți acei cetățeni care nu-i susțin nu aparțin cu adevărat cetății. Iată ce scria pe Twitter acum câteva săptămâni deputatul Jim Jordan, un lingușitor al lui Trump: „Americanii iubesc America. Ei nu vor să-și vadă cartierul transformându-se în San Francisco” – ca și cum orașul californian ar găzdui vreun inamic străin chiar în interiorul țării, iar voturile exprimate acolo nu ar trebui luate în calcul.

Populismul nu ține doar de stil. Modul în care se exprimă pe Twitter sau se îmbracă dl Trump ori un personaj precum premierul indian Narendra Modi reprezintă doar un fenomen secundar. De asemenea, nu ține cu adevărat nici de politicile economice. El este mai degrabă o formă exclusivistă, anti-pluralistă, de politică identitară prin care creștinii albi ori hindușii sunt încurajați să creadă că numai ei sunt „oamenii adevărați” – și că ei sunt supuși continuu atacului unor inamici, indiferent că vorbim de indivizi din „țări-latrină” [expresie folosită de Trump – n.trad.] ori de musulmani.

Știm că asemenea lideri sunt anti-pluraliști pentru că ne-o spun ei înșiși în discursurile lor. Greșeala e aceea de a presupune că toți cei care votează cu ei sunt la rândul lor anti-pluraliști – sau că sunt interesați în special de un lucru care, în definitiv, e doar o parte a unui pachet politic mai larg. Nu este vreun mister că până și unii membri ai unor minorități atacate de retorica populistă pot vota uneori cu populiștii – cum pare că tocmai s-a și întâmplat, având în vedere că mai mulți negri și hispanici au optat acum pentru dl Trump. Dacă acei oameni pe care politologii îi numesc politicos „alegători slab informați” pot fi convinși că dl Trump e un geniu al afacerilor care poate revigora economia post-pandemie sau că Joe Biden are o slăbiciune pentru Cuba, atunci nu mai contează neapărat ce a spus dl Trump acum câțiva ani despre adepții supremației albe de la Charlottesville.

Populiștii sunt extrem de pricepuți la polarizarea societăților, într-atât încât un număr semnificativ de cetățeni au impresia la fiecare scrutin că el constituie o confruntare decisivă, apocaliptică, între „noi” și „ei”. Ceea ce nu este însă și suficient pentru a le aduce populiștilor de dreapta o majoritate. Însă cauza lor primește un imbold crucial atunci când ei atrag sprijin și de la elitele tradiționale financiare și de afaceri, care sunt dispuse să treacă cu vederea comportamentul autoritar în schimbul diluării legislației ori reducerii fiscalității. În definitiv, nicăieri în Europa de Vest ori America de Nord nu au reușit populiștii să acceadă la putere fără colaborarea elitelor conservatoare consacrate.

Dl Trump nu a constituit cauza, ci simptomul unei tendințe apreciabile din interiorul Partidului Republican de adoptare a „populismului plutocrat”. El constă în politici de care beneficiază în primul rând cei 1% [cei mai bogați – n.trad.], complementate de războaie culturale neîntrerupte care distrag de la acele idei economice pe care cei mai mulți americani nu prea le consideră atractive. Este un fapt cu adevărat îngrijorător acela că o mulțime de alegători par a fi dispuși să închidă ochii la comportamentul autoritar din cauză că pun angajamentele lor politice ori interesele economice mai presus de democrația în sine.

Sursa: The Financial Times / Articol de Jan-Werner Müller (profesor la Princeton University, membru al Berlin Institute of Advanced Study) / Traducere: Andrei Suba (Rador)