The Financial Times: Răspunsul corect pentru Xi Jinping este o strategie unică privind China. Pentru a contracara strategia Beijingului – dezbină și stăpânește -, SUA și aliații lor au nevoie de politici consecvente

America are un nou președinte, iar Occidentul are nevoie de o nouă strategie privind China. Relația dintre Washington și Beijing va configura peisajul geopolitic pentru decenii și chiar mai mult. Administrația Biden are șansa de a stabili parametrii.

Întrebarea care se pune cel mai frecvent în privința abordărilor occidentale față de China este dacă ele sunt îndreptate spre un partener economic sau spre o mare putere rivală. Jonglatul deloc elegant cu mercantilismul și competiția strategică a eșuat în a produce un echilibru inteligent. Beijingul, acum de o incisivitate nereținută în strădania sa de a obține primatul, a ieșit învingător.

Învestirea dlui Biden este momentul potrivit pentru ca SUA și alte democrații să se unească în jurul unei abordări comune. Actualul curs al Beijingului – reprimarea din Hong Kong, internarea în lagăre a uigurilor din Xinjiang, amenințările militare la adresa Taiwanului, hărțuielile de la frontiera cu India și sancțiunile economice împotriva Australiei – le înmânează inițiativa adepților liniei dure din SUA. Însă o poziție mai fermă în privința Chinei nu poate echivala, de una singură, cu o strategie bună.

Un punct de pornire mai util este consecvența. Lucrul de care este nevoie e un set de politici – economice, de securitate, diplomatice și militare – care să meargă toate în aceeași direcție. Donald Trump s-a lăudat că el a adoptat o linie dură în privința Chinei lui Xi Jinping. În realitate, acea beligeranță a intrat în coliziune cu eforturile fostului președinte american de a-și satisface baza electorală prin creșterea exporturilor agricole. După cum a remarcat și fostul lui consilier de securitate națională John Bolton, politica externă a dlui Trump a ținut seama de un singur considerent: campania lui electorală pentru obținerea unui al doilea mandat.

Împrumutând o expresie referitoare la statutul Taiwanului [„One China”, principiul „o (singură) China” afirmă că Taiwan e parte inalienabilă a Chinei – n.trad.], noua administrație ar trebui să țintească o unică politică privind China – o strategie care să adune la un loc nenumăratele fire ale relației cu Beijingul și cu vecinii săi, în vederea atingerii unui obiectiv clar definit.

Eforturile Chinei de a controla Marea Chinei de Sud nu pot fi separate de competiția pentru preluarea conducerii în domeniul comunicațiilor digitale 5G și al inteligenței artificiale, și nici de campania pornită de Beijing spre vest prin Inițiativa ”Noul drum al mătăsii” (Belt and road). Măsurile de control asupra tehnologiei sau asupra companiilor chineze care operează în Occident nu pot fi lăsate să devină ostaticele exporturilor de soia. Iar competiția inevitabilă trebuie să lase loc și cooperării în privința unor chestiuni strategice globale, cum ar fi schimbarea climei sau pandemiile.

Faptul că dl Biden l-a ales pe Kurt Campbell, un diplomat cu experiență, pentru noul post de responsabil al Casei Albe în privința Asiei dă de înțeles că președintele intenționează să abandoneze acea abordare inconsecventă. Dl Campbell, un personaj formidabil cu o vastă experiență în privința Asiei, are temperamentul necesar pentru a interveni ferm și a se asigura că toate instituțiile de la Washington trag în aceeași direcție.

El nu va găsi vreo formulă magică: între rivalitatea strategică și interdependența economică vor exista mereu tensiuni. Decuplarea economică poate părea răspunsul simplu și elegant – până când începi să cercetezi ce ar însemna acest lucru pentru creștere și prosperitate. Însă predictibilitatea ar reduce considerabil riscul unor calcule greșite care uneori pot duce la războaie între marile puteri.

Unilateralismul dezordonat al dlui Trump le-a lăsat mână liberă Europei și aliaților asiatici ai SUA. UE a catalogat China drept competitor strategic, dar s-a abținut de la a face orice lucru care ar fi putut afecta exporturile europene. Japonia și Coreea de Sud, pilonii alianțelor americane din Pacific, s-au apucat să-și zgândăre reciproc propriile cicatrici istorice. Retrăgându-se din tratatul comercial al Parteneriatului Trans-Pacific, dl Trump i-a înmânat conducerea economică regională dlui Xi.

La prima vedere, noua administrație va avea mult de furcă pentru a-i determina pe europeni să adopte o abordare mai robustă. UE n-a transmis un mesaj prea încurajator atunci când s-a pripit să încheie un tratat de investiții cu China înainte de învestirea dlui Biden. Pe de altă parte, cancelarul german Angela Merkel, mercantilul suprem al UE, se va retrage din politică anul acesta.

Într-un articol interesant publicat luna aceasta în revista Foreign Affairs, dl Campbell a descris obiectivul strategic al Americii drept restabilirea unei balanțe durabile a puterii în estul Asiei. China a refuzat rolul de parte interesată responsabilă în sistemul bazat pe reguli, astfel că Washingtonul va avea nevoie de „coaliții puternice atât cu aliați, cât și cu parteneri” pentru a îngreuna talerul cu stimulente al balanței de la Beijing.

Interesele pe care le au Tokyo și Seul ar trebui să vorbească de la sine. Iar europenii nu-și mai pot permite luxul de a privi ambițiile Chinei ca pe o problemă a Americii. Rivalitatea de mari puteri dintre SUA și China a devenit inextricabil legată de cursa pentru supremația tehnologică. Europa trebuie să facă o alegere. Strategia Beijingului privitoare la Occident este să dezbine și să conducă. Răspunsul Occidentului ar trebui să fie o strategie unică în privința Chinei.

Sursa: The Financial Times / Articol de Philip Stephens / Traducere: Andrei Suba (Rador)