The Financial Times: Stabilitatea UE îi va încurca din nou pe criticii ei. În ciuda pandemiei, UE e într-o formă politică mai bună decât SUA sau Regatul Unit

De fiecare dată când o criză lovește Europa – indiferent că sunt datorii, refugiați sau Covid-19 – profeții apocalipsei prezic ce e mai rău pentru UE. La apogeul crizei euro mulți preziceau că moneda unică nu va supraviețui. Eu mă număr printre cei care credeau în 2015 despre criza refugiaților că va condamna Bruxelles-ul la irelevanță. Presa britanică persistă și după Brexit să prezică colapsul UE, aproape săptămânal. Covid-19 vine cu un val proaspăt de pesimism. Economistul american Paul Krugman a analizat recent performanțele UE în privința pandemiei și a conchis: „Proiectul european are mari probleme”.

Puține dubii există în privința faptului că performanțele UE în materie de pandemie au fost jalnice. Ceea ce nu trebuie să ducă însă la o disperare melodramatică în privința viitorului Uniunii. Proiectul european există deja de mai bine de 70 de ani, de la fondarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1951. În acest răstimp a supraviețuit multor crize și răni auto-provocate și acum e de peste patru ori mai mare. Să fi venit oare vremea să admitem că e o organizație destul de adaptabilă? De fapt, dacă ar fi să cauți uniuni politice care au „mari probleme” sau care amenință să se rupă, în prezent SUA și Regatul Unit sunt candidați mai plauzibili decât UE. America tocmai și-a văzut Congresul luat cu asalt de o gloată furioasă și unul dintre cele două mari partide ale ei și-a pierdut gustul pentru democrație. Regatul Unit se zbate să facă față reapariției violenței în Irlanda de Nord și să evite un al doilea referendum pentru independență în Scoția, care ar putea face foarte ușor ca țara să-și piardă o treime din teritoriu. Comparativ cu acestea, problemele pe care le are UE par relativ modeste.

Scepticismul în privința viitorului UE pe termen lung persistă totuși. Poate că derivă parțial și din natura unică a organizației. O organizație internațională cu multe caracteristici ale unui stat, între care o monedă, un parlament, o curte supremă și o bancă centrală. Această natură hibridă a UE îi tentează pe cei din afară, obișnuiți să trateze cu state-națiuni, să privească Uniunea ca fiind nenaturală, ba chiar diformă, și, prin urmare, susceptibilă de un deces prematur, ca un om născut cu organele la locul nepotrivit.

În realitate, amenințarea unei crize existențiale capabile să distrugă UE este în declin. După ce britanicii au votat pentru Brexit în 2016 exista un risc limpede ca și alte state să părăsească UE. În Franța șefa extremei drepte Marine Le Pen a făcut campanie pentru Frexit; între timp, în Italia, Matteo Salvini, lider al partidului Liga Nordică de dreapta, promova ideea ieșirii țării sale din zona euro. Dar naționaliștii Europei și-au schimbat acum discursul. Pregătindu-se pentru următoarele alegeri, Le Pen a abandonat retorica despre părăsirea UE și a promis și păstrarea monedei euro. Noua ei politică este de a rămâne în UE și face campanie pentru o „Europă a națiunilor”. Salvini sprijină în prezent un guvern tehnocrat pro-UE condus de Mario Draghi, fost președinte al Băncii Centrale Europene.

Le Pen și Salvini au devenit brusc eurofili duioși. Dar ei pot interpreta și sondajele de opinie. În Franța ele indică o largă majoritate în favoarea rămânerii în UE. În Italia, la începutul pandemiei, erau sondaje care sugerau că peste 40% din italieni voiau părăsirea UE. Dar între timp UE a înființat un fond de redresare post-pandemie de miliarde de euro, din care o mare parte ar trebui să ajungă în Italia. Salvini pare a fi decis că apelurile la părăsirea UE sau a zonei euro nu sunt ceea ce electoratul își dorește să audă.

Premierul ungar Viktor Orban, care se delectează aruncând cu noroi în Bruxelles și condamnând liberalismul, se află într-o poziție similară. El știe că țara sa profită enorm de pe urma fondurilor UE și a accesului la piața unică. Oricât de mult s-ar înrăutăți relațiile cu Bruxelles-ul, Orban nu va dori să trântească ușa Uniunii în spatele său. O fi fiind el cinic, dar nu e și prost.

Procesul de ajustare funcționează în ambele sensuri. UE nu se simte deloc confortabil în privința turnurii pe care au luat-o evenimentele din Ungaria și Polonia și a deferit ambele state instanței din cauza problemelor cu statul de drept. O victorie pentru Le Pen în 2022, care pare posibilă, ar constitui și ea un șoc profund pentru establishment-ul de la Bruxelles. Dar, cum Frexit a ieșit din calcul, UE va fi probabil capabilă să absoarbă șocul în caz că ea va câștiga. Cu trecerea timpului e posibil ca proiectul european să devină tot mai securizat. Sondajele arată că tinerii sunt mai pro-UE decât alegătorii în vârstă. Mediul internațional în schimbare pledează și el în favoarea UE. Cum și China și Rusia par tot mai amenințătoare, iar SUA par tot mai puțin de încredere, și argumentul că europenii ar trebui să rămână uniți devine tot mai convingător.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că UE se poate culca pe o ureche în privința propriului viitor, tot așa cum nici China, SUA ori Regatul Unit nu pot lua ca dat faptul că stabilitatea lor politică e garantată. Greșeala este cea de a crede că structurile politice unice și adesea derutante ale UE o fac cu precădere vulnerabilă la colaps. În realitate, UE reprezintă un echilibru atent calibrat și mereu în evoluție între puterea națională și cea supranațională, cât și între tehnocrație și democrație. Aceasta este o sursă de stabilitate și de putere, nu o vulnerabilitate sau un defect.

Sursa: The Financial Times / Articol de Gideon Rachman / Traducere: Andrei Suba (Rador)