The Financial Times: Un al doilea război rece îi urmează primului. Alianța occidentală condusă de SUA se înfruntă din nou cu Rusia și China

La Washington, Beijing și Moscova toți demnitarii afirmă că vor să evite un nou război rece. Un articol recent din New York Times arată că ei nu au motive prea mari de îngrijorare. Acesta argumentează că „rivalitățile de astăzi dintre superputeri nu prea seamănă cu cele vechi”. Articolul invocă relativa slăbiciune a Rusiei și avansul tehnologic al Chinei pentru a sublinia modul în care s-a schimbat situația comparativ cu sfârșitul anilor ’40.

Și aceste diferențe, evident, există. Dar, din punctul meu de vedere, similitudinile între evenimentele de astăzi și primii ani ai războiului rece par din ce în ce mai convingătoare, dacă nu chiar stranii.

Din nou există o axă Rusia-China poziționată împotriva alianței occidentale conduse de Washington. Săptămâna trecută președintele american Joe Biden a luat cuvântul la reuniunea liderilor UE – în vreme ce Antony Blinken, secretarul său de stat, a ținut la sediul NATO un discurs în care a făcut apel la unitatea Occidentului în scopul descurajării ambițiilor militare ale Chinei și „agresiunii” ruse. În același timp ministrul rus de externe Serghei Lavrov se afla în China, făcând apel ca Beijingul și Moscova să contraatace  puterea americană.

Tensiunile dintre cele două tabere s-au amplificat. Forțele aeriene chineze tocmai au executat cea mai mare incursiune pe care au făcut-o vreodată în spațiul aerian al Taiwanului. De asemenea, săptămâna trecută China a impus sancțiuni unor politicieni UE și britanici care denunțaseră situația drepturilor omului din Xinjiang. Luna aceasta Rusia și-a rechemat ambasadorul de la Washington în semn de protest față de ceea ce ea a numit acțiuni „fără precedent” ale SUA. Prima întâlnire între demnitari ai administrației Biden și guvernul chinez a degenerat într-un scandal public.

Poziția Beijingului este aceea că actualul puseu de tensiuni e provocat de incapacitatea Washingtonului de a se acomoda cu ascensiunea Chinei. Și există un sâmbure de adevăr în ideea cum că SUA sunt dependente de hegemonie.

Însă linia Beijingului ignoră măsura în care înseși schimbările din China au determinat modificarea de atitudine a americanilor și europenilor. Întețirea represiunii, cultul personalității din jurul președintelui Xi Jinping și încordarea mușchiului militar al Chinei au făcut ca adepții liniei dure să-și impună mai ușor viziunea privitoare la China în SUA și Europa.

La fel ca în primele zile ale întâiului război rece, o mână de evenimente-cheie au cristalizat neliniștea tot mai mare a capitalelor occidentale. Impunerea de către URSS a unor regimuri-satelit în Europa de Est în 1954-1946 a dus la o reevaluare fundamentală a intențiilor Moscovei.

Pe parcursul ultimului an, zdrobirea mișcării pro-democrație din Hong Kong și revelațiile mai detaliate despre persecutarea uigurilor de către statul chinez – acum calificată drept „genocid” de către guvernul american – au jucat un rol similar în schimbarea atitudinilor occidentale. Stridența tot mai mare a diplomației „războinicului lup” a Chinei face și ea să răsune clopotele de alarmă, jucând un rol similar cu o serie de discursuri anti-occidentale rostite în URSS în anii ’40.

Până de curând părea că Europa de Vest ar putea încerca să rămână nealiniată în noul război rece. Decizia UE de a semna un acord comercial și de investiții cu China sugera că Beijingul a reușit să deschidă o breșă între Washington și Bruxelles. Însă sancțiunile impuse de China unor europarlamentari de marcă fac din ce în ce mai improbabilă ratificarea acordului de către UE.

Eforturile europene de a obține o apropiere de Rusia, pe care insistă mult președinte francez Emmanuel Macron, nu au dus nici ele nicăieri. Climatul tot mai pronunțat de represiune din Rusia, exemplificat de încarcerarea activistului din opoziție Aleksei Navalnîi, reduce decalajul dintre viziunile europene, respectiv americane despre Rusia.

În acest al doilea război rece, la fel ca și în primul, există puncte de tensiune regionale în care conflictul s-ar putea încălzi. În Asia, unele dintre ele sunt de fapt chestiuni nerezolvate rămase din vremea primului război rece, și anume statutul peninsulei coreene și Taiwan. În Europa liniile frontului s-au deplasat spre est. Acum Ucraina, iar nu Berlinul, e punctul în care sunt focalizate tensiunile dintre Moscova și Vest.

În vremea administrației Trump rivalității în curs de afirmare dintre SUA și China îi lipsea adesea dimensiunea ideologică a primului război rece. Donald Trump a fost un președinte tranzacțional care s-a concentrat mai presus pe orice pe deficitul comercial dintre SUA și China. Conform lui John Bolton, fostul lui consilier pe probleme de securitate națională, Trump chiar l-a încurajat în privat pe Xi Jinping să-și ducă mai departe politica de detenție în masă din Xinjiang.

Acum însă, odată cu sosirea administrației Biden, competiția ideologică a revenit. Biden a declarat că vrea să convoace o conferință a democrațiilor și are în mod clar intenția de a reitera revendicarea de către SUA a rolului de „lider al lumii libere”. La fel ca Harry Truman, președinte în momentul în care prindea formă primul război rece, Biden este fost vicepreședinte și senator democrat, cândva privit de sus de elita intelectuală a propriului partid, care s-a trezit pe neașteptate la conducere într-un moment de cotitură al istoriei.

Rivalitățile tehnologice sunt iarăși în centrul adversității dintre superputeri. În primul război rece erau tehnologia nucleară și cursa spațială. Rivalitățile de azi între superputeri se concentrează pe rețelele 5G și pe inteligența artificială.

Însă ciocnirea tehnologică are loc într-un context diferit. 40 de ani de globalizare au asigurat o integrare profundă a economiei chineze cu cele occidentale. Cea mai importantă întrebare încă fără răspuns în privința noului război rece este dacă acea integrare poate supraviețui rivalităților dintre marile puteri.

Sursa: The Financial Times / Articol de Gideon Rachman / Traducere: Andrei Suba (Rador)