The Guardian: Criza sistemică a democrației americane

Intrată de 19 luni în președinția Trump, democrația Americii întâmpină probleme grave – însă nu totul, și nici măcar cea mai mare parte, e din vina lui Donald Trump. Această criză a guvernării a avut o perioadă de incubație de decenii. Dar abia acum, când asalturile iconoclaste ale lui Trump împotriva credințelor, legilor, instituțiilor și valorilor consacrate testează rezistența sistemului la distrugere, devine evidentă adevărata amploare a slăbiciunii și fracturilor preexistente, scrie publicația britanică de stânga, The Guardian, citată de Rador.

Această profundă criză de încredere, vecină cu colapsul național, vine în momentul în care SUA se apropie în viteză de alegerile parlamentare din noiembrie – un ritual american familiar, devenit acum straniu de impredictibil din cauza temerilor privind manipulări externe și datorită unei anchete FBI care ar putea duce în cele din urmă, conform unor opinii, la destituirea lui Trump. Procesul de degradare îi afectează pe cetățenii SUA și pe toți oamenii din lume care privesc sistemul democratic american ca pe o paradigmă demnă de a fi imitată. Prietenii țării sunt îngrijorați că abilitatea ei de a-și menține rolul tradițional de conducere globală – din punct de vedere moral și practic – este subminată. Inamicii, în principal regimurile concurente antidemocratice autoritare din Rusia și China, speră că așa stau lucrurile.

Să luăm un studiu de caz, cu implicații globale: Trump s-a lăudat în mod repetat cu disponibilitatea sa de a utiliza armele nucleare. În calitate de comandant suprem al armatei, el controlează cel mai mare arsenal nuclear al planetei. Anul trecut el a amenințat că va „distruge total” Coreea de Nord, țară de 25 de milioane de oameni. A amenințat și Iranul. O asemenea nesăbuință dementă le este respingătoare multor americani. Dar se dovedește că ei nu ar putea să facă prea mult pentru a-l opri pe Trump, în cazul în care el ar decide, dintr-un capriciu, să apese „butonul nuclear”.

Mecanisme de control există totuși. Există un lanț ierarhic militar ce nu poate fi ocolit. Însă experții în securitate afirmă că nimeni, nici măcar secretarul apărării și cel de stat sau șeful statelor majore, nu are puterea legală de a bloca un ordin prezidențial de lansare. Ce ar putea fi mai puțin democratic de atât? Însă această dilemă nu a fost creată de către Trump. Ea există de mulți ani. În prezent Congresul s-a apucat, tardiv, să revizuiască procedura.

Utilizarea frecventă de către Trump a „ordinelor prezidențiale” reprezintă un alt semnal de trezire la realitate. Cea mai celebră prin infamie a fost interdicția de călătorie impusă de el oamenilor din șapte țări majoritar musulmane, însă și altele – între care zidul de la granița cu Mexicul, impunerea unilaterală a taxelor vamale pe oțel și anularea Legii Asistenței Accesibile [„Obamacare”] a lui Barack Obama – au fost extrem de controversate. Dar, odată emise, asemenea ordine sunt rareori abrogate. După numeroase contestări juridice, curtea supremă a confirmat interdicția de călătorie.

Mulți au fost șocați să descopere că un președinte al SUA poate emite dictate și fatwa [la figurat; decret religios musulman – n.trad.] la fel ca un despot ori ayatolah neales, de cel mai rău soi. Însă emiterea unor asemenea decrete, care scapă controlului public, este o chestiune demult împământenită. Franklin Roosevelt i-a internat pe japonezii americani în lagăre, după atacul de la Pearl Harbor, printr-un decret.

Proclamația de emancipare a sclavilor a lui Abraham Lincoln a fost tot un ordin executiv. În exercitarea acestei puteri arbitrare, Trump nu face decât să urmeze precedentele, oricât de nedemocratice ar fi ele. Puterile mereu mai extinse ale instituției botezate de istoricul Arthur Schlesinger din epoca războiului din Vietnam „președinție imperială” constituie un fenomen binecunoscut, unul pe care Congresul, întâiul pilon constituțional al Americii, e evident că n-a reușit să-l amelioreze de-a lungul anilor.

Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care americanii, conform unor sondaje ce merg și cu decenii în urmă, sunt consecvenți  opinia lor  proastă despre Congres. Dar mai există și multe altele. Sistemul celor două partide dominante, politicianismul virulent și politicienii detașați de realitate sunt învinovățiți pentru tarele cronice ale sistemului de guvernare. Avantajele conferite de funcția de parlamentar sunt copleșitoare: cei mai mulți membri ai Congresului sunt realeși în mod repetat, reducând opțiunile democratice.

În ce privește președinția – al doilea pilon constituțional -, problemele sistemice produc anomalii mereu mai mari. Trump este cel de al cincilea președinte care a câștigat funcția în ciuda pierderii votului popular, datorită unui proces bazat pe un colegiu electoral arhaic, nereformat și lipsit de răspundere.

Congresmenii sunt văzuți în general ca fiind exagerat de datori marilor corporații, donatorilor bogați și intereselor speciale. Cu alte cuvinte, sunt percepuți ca fiind corupți. Sumele de bani implicate în ungerea rotițelor democrației din SUA sunt într-adevăr de natură a-ți umple ochii de lacrimi. Conform ONG-ului de monitorizarea a finanțării campaniilor electorale Open Secrets, o sumă totală de 6,5 miliarde de dolari a fost cheltuită în 2016 de candidații la președinție și Congres – suficientă pentru a i se mări salariul fiecărui profesor din țară cu câte 2.000 de dolari.
Costul mediu al câștigării unui loc în Senat a fost de 19,4 milioane de dolari.

Câștigarea unui loc în Camera Reprezentanților va costa la următoarele alegeri cel puțin 1,5 milioane de dolari, în medie. Necesitatea unor asemenea vistierii enorme exclude de facto din procesul electoral numeroși potențiali candidați, iar pe alții îi lasă datori-vânduți susținătorilor lor financiari.

Din nou, îngrijorările privind finanțarea excesivă, non-transparentă sau ilegală a campaniilor electorale îl preced cu mult pe Trump. În ciuda numeroaselor tentative de reformă, o proporție din ce în ce mai mare a fondurilor provine din surse anonime. Conform unei recente investigații a USA Today, 40% din toată publicitatea TV pentru candidații politici este finanțată de donatori secreți, care au interese politice ori comerciale private. Apoi mai sunt și banii care nu pot fi urmăriți înapoi până la sursă, provenind de la guverne și indivizi din străinătate prin intermediul unor agenți și firme de lobby – o chestiune cu atât mai îngrijorătoare în contextul anchetei Mueller privind campania lui Trump din 2016.

Se înmulțesc probele privind traficul de influență și interferențele legate de Rusia, fapt ce accentuează și mai mult senzația că se pregătește o criză masivă a democrației. Și dacă minimalizarea chestiunii de către Trump și tentativele lui de a închide ancheta Mueller țin în mod clar de interesul lui personal, aceste probleme nu îi pot fi puse în totalitate în cârcă. Rușii încearcă să submineze democrația americană încă din 1945. Diferența e că între timp ei au devenit mai pricepuți – cum au devenit și alte state.

Șefii serviciilor secrete americane sunt în consens. „Însăși democrația noastră este în colimator”, declara săptămâna trecută secretara securității interne, Kirstjen Nielsen. „Alegerile libere și corecte sunt cheia de boltă a democrației noastre și a devenit clar că ele sunt ținta adversarilor noștri, care caută […] să disemineze discordia și să ne submineze modul de viață.” Și dacă se va dovedi în cele din urmă că Trump se face vinovat de complot împreună cu o putere străină? Cum va reacționa el? E un teren necunoscut și înspăimântător.

Poate ramura judiciară, și în special curtea supremă – al treilea pilon constituțional și mândru simbol al doctrinei părinților fondatori a separării puterilor în stat -, să salveze democrația din SUA? Pare improbabil. Prin nominalizarea unui cunoscut conservator, Brett Kavanaugh, pentru a ocupa cel mai recent loc vacant la curte, Trump nu s-a abătut de la practica recentă a remodelării curții, astfel încât să fie în acord cu agenda lui politică. După cum remarca scriitorul David Greenberg, nominalizările pentru curtea supremă obișnuiau să fie preponderent apolitice. Aceasta nu este constituția pe care o aveau în minte cei care au redactat regulile de la Philadelphia în 1787.

Comportamentul atipic al lui Trump evidențiază aceste probleme structurale deja împământenite. Dar, pe lângă asta, președinția lui certată cu legea este într-un mod unic, corozivă, chiar acum, pentru democrația de pretutindeni. Încurajarea de către el a forțelor ultranaționaliste, rasiste și neofasciste, de la Varșovia și până la Charlottesville, demagogia lui învrăjbitoare, demonizarea neîncetată a jurnalismului independent, disprețul pentru democrațiile vest-europene, măgulirea dictatorilor și respingerea ordinii internaționale bazate pe reguli, toate acestea întăresc percepțiile cum că rolul global al SUA de far luminos al democrației apune cu repeziciune. Toate acestea le-a făcut Trump, de unul singur.

Atunci, ce-i de făcut? Cea mai urgentă sarcină este să acceptăm că aceasta este realitatea. Deceniile de supoziții comode privind conformarea eternă și de necontestat a Americii la modelul democratic au făcut-o să fie vulnerabilă la subversiunea venită din interior și exterior. O reformă politică radicală și cuprinzătoare este necesară urgent. Trebuie să aibă loc o discuție națională – și o revizuire a principiilor democratice elementare. Oare a venit momentul acum, după 231 de ani, ca o nouă adunare constituantă să aibă loc la Philadelphia?

(Sursa: The Guardian, preluare Rador/ Traducere: Andrei Suba/ Foto deschidere: Pexels.com)