The Guardian: Europa încă mai poate fi o superputere. Cheia proiectării puterii europene nu e reforma instituţională, ci o schimbare de atitudine şi voinţa de a coopera

Aşa cum remarca la un moment dat un lider european, Europa ar trebui să fie o superputere, nu un super-stat. Confruntată cu o Chină tot mai puternică şi mai autoritară, cu încălzirea globală şi cu provocarea inteligenţei artificiale, pentru a nu mai pomeni de agresiunea Rusiei, Orientul Mijlociu haotic şi America lui Trump, acest argument e acum mai convingător ca niciodată. Într-o lume a giganţilor trebuie să fii tu însuţi un gigant. Dacă noi, europenii, nu vom sta împreună, vom pieri separat.

(analiză preluată din The Guardian, via Rador)

Cei mai mulţi europeni sunt de acord cu această propunere simplă. De fapt, chiar este unul dintre marile lucruri pe care ei îşi doresc ca Uniunea Europeană să le facă. Dar se ridică UE la nivelul acestor aşteptări? Răspunsul nu este un simplu da sau nu. Depinde de dimensiunea puterii despre care vorbim. La negocierile comerciale, UE, care reprezintă cea mai mare şi mai bogată piaţă unică multinaţională din lume printr-un unic negociator, este deja o superputere. A încheiat cu mari economii precum Canada şi Japonia acorduri comerciale la care Marea Britanie de după Brexit nu poate decât visa.

UE este de asemenea o superputere în sfera deloc sexy dar vitală a reglementării. La fel ca Facebook sau Google. În fapt, Bruxelles-ul stabileşte standardele de intimitate pentru întregul internet (deşi nu şi pentru internetul chinezesc, acum în mare măsură separat de cel global). O carte nouă interesantă despre UE în calitate de superputere a reglementării, „The Brussels Effect” de Anu Bradford, vine cu subtitlul maliţios inductor de nostalgie „Cum cârmuieşte Uniunea Europeană lumea”. Ei bine, editurile tot edituri rămân, dar undeva acolo e şi un strop de adevăr.

UE nu este o superputere în privinţa crizei climatice, dar are o semi-strategie coerentă privind un Pact Verde european, politica-fanion a unei Comisii Europene pe care preşedinta ei, Ursula von der Leyen, a calificat-o drept „geopolitică”. Proporţia de bătut câmpii e încă alarmant de mare în relaţiile externe ale UE – „de ce vorbesc atât de mult?”, i-a şoptit un oficial indian unui prieten al meu, în vreme ce înalţi reprezentanţi ai fiecărei instituţii UE ţineau discursuri înflorite cu ocazia unei vizite în India – dar există şi ceva acţiuni eficiente. UE dă dovadă de un grad semnificativ de coerenţă în privinţa multor ţări mai mici şi regiuni mai sărace din lume. Europa este cel mai mare donator al lumii de ajutoare financiare oficiale de dezvoltare.

Timp de patru decenii, din anii ’70 până în anii 2000, cea mai puternică politică externă a UE a fost extinderea. Societăţi întregi au fost transformate în Europa sudică, centrală şi estică, în vreme ce ţările stăteau la coadă pentru a se alătura acestui imperiu anti-imperial fără precedent. Însă acum există o asemenea lehamite de extindere încât până şi discuţiile de aderare cu minuscula Macedonie de Nord au fost aproape complet blocate de preşedintele francez, Emmanuel Macron. Nimeni nu vorbeşte la modul serios despre perspectivele de aderare ale Turciei, aşa cum se întâmpla imediat după 2000, şi nici pentru Ucraina lucrurile nu stau mult mai bine.

Europa e mai puţin impresionantă când vorbim de relaţii cu marile puteri. La o întâlnire a Consiliului European pentru Relaţii Externe de acum câţiva ani am început cu vorbitori din Rusia, China şi SUA, care şi-au prezentat opiniile despre Europa. Au fost trei duşuri foarte reci. A existat un grad remarcabil de suprapunere a argumentelor prezentate de cei trei vorbitori în critica lor la adresa Europei, uneori vecină cu dispreţul. Văzută de la Beijing, Moscova sau Washington, Europa pare mult prea des slabă, divizată şi ipocrită.

Ce poate face Europa în această privinţă, în afară de a-şi regăsi apetitul pentru extindere? Un răspuns ni-l oferă federalistul european Guy Verhofstadt, al cărui nume e vehiculat în calitate de viitor preşedinte al unei noi Conferinţe pentru Viitorul Europei. Recent, când am discutat cu el la Bruxelles, mi-a spus că mesajul său poate fi rezumat printr-o formulă simplă: abandonul unanimităţii. Deci remediul său este unul instituţional, concentrat pe a determina UE să ia mai multe decizii prin vot majoritar. Pe scurt, Europa trebuie să fie un super-stat înainte de a fi o superputere.

Există trei neajunsuri în această soluţie, dintre care primul este deja fatal: nu există o majoritate care să dorească acest lucru printre guvernele şi popoarele Europei. De asemenea, astfel de transformări instituţionale cu consecinţe majore nu sunt neapărat necesare pentru o politică externă europeană mai coerentă şi mai eficientă. Şi ea nu include nici ţările care nu sunt în UE, nu sunt încă în UE ori, cazul singular al Regatului Unit, nu mai sunt în UE.

Dacă nu v-a picat încă fisa, liderul european care a venit cu formula „superputere, nu super-stat” este un premier britanic, Tony Blair, într-un discurs ţinut la Varşovia în 2000. Marea Britanie contează aici, întrucât, alături de Franţa, e ţara europeană cu cea mai vastă experienţă în diplomaţia globală, cu capacităţi considerabile în sfera serviciilor de informaţii, cea antiteroristă şi cea a asistenţei de dezvoltare, cu un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU şi cu disponibilitatea de a proiecta putere prin utilizarea forţei. Într-un recent sondaj Pew, cetăţenii britanici au fost cu mult înaintea tuturor celorlalte ţări europene în privinţa disponibilităţii lor declarate de a folosi forţa militară contra unui atac rusesc împotriva unui aliat din NATO, cu 55% dintre britanici pentru, comparativ cu 41% dintre francezi şi numai 34% dintre germani.

Din fericire, mai există o cale de a putea lucra totuşi împreună în direcţia obiectivului de a deveni o superputere. Ea e surprinsă foarte bine de sloganul Nike: „Pur şi simplu fă-o”. Aşa am ajuns să avem o politică UE privitoare la Iran, de exemplu, şi într-o anumită măsură şi cu privire la Ucraina. Tot ce e nevoie e ca un grup de state, care în condiţii ideale include Germania, Franţa şi Regatul Unit (aşa-zişii „E3” în politica privitoare la Iran), oriunde e posibil împreună cu alte state europene relevante (Polonia şi statele baltice pentru provocările est-europene; Spania şi Italia pentru cele mediteraneene), să dezvolte o politică eficient coordonată, colaborând îndeaproape cu înaltul reprezentant UE pentru politica externă şi de securitate. Susţinut de serviciul diplomatic propriu al UE, cunoscut drept Serviciul European de Acţiune Externă, înaltul reprezentant poate reprezenta şi interesele altor state membre şi poate contribui cu susţinerea lor activă ori pasivă. Nici o mare schimbare instituţională nu e necesară, pentru a nu mai pomeni de marele salt înainte federalist, iar frumuseţea acestei metode pragmatice este aceea că încă poate antrena întreaga greutate a unor ţări precum Regatul Unit.

Ceea ce necesită ea însă este o analiză strategică comună a riscului, interpretări convergente ale intereselor naţionale şi foarte multă voinţă politică. Iar acestea nu-s uşor de realizat. Permiteţi-mi să fiu clar: eu nu cred că e probabil ca Europa să-şi pună ordine în treburi pe această cale. Brexit-ul dur sau chiar fără vreun acord spre care pare că ne îndreptăm o va face chiar şi mai dificil de realizat. Ce vreau să spun e pur şi simplu că e încă de dorit, chiar esenţială şi totuşi posibilă.

Dintre liderii europeni de astăzi, Macron este cel care articulează cel mai clar această ambiţie strategică, chiar dacă propunerile sale concrete nu sunt întotdeauna convingătoare. Dacă el şi-ar putea găsi parteneri cu aceeaşi anvergură strategică şi ambiţie la Berlin, Londra, Madrid, Roma şi în alte capitale naţionale, precum şi la Bruxelles, Europa ar mai putea totuşi aspira să devină o superputere. Pur şi simplu fă-o. Şi, nu uitaţi, înainte de a deveni un pantof de sport american, Nike a fost o zeiţă europeană a victoriei.

Articol de Timothy Garton Ash (istoric şi politolog) / Traducere: Andrei Suba

Image by FelixMittermeier from Pixabay