The Jewish Chronicle: Cel mai mare masacru al Holocaustului săvârșit prin împușcare în masă a curmat 54.000 de vieți lângă un sat din Ucraina actuală, de către trupe auxiliare ucrainene aflate sub controlul jandarmilor români și al prefectului local, Modest Isopescu

În decembrie 1941, într-un loc numit Bogdanovka situat pe teritoriul actual al Ucrainei, a avut loc cel mai mare masacru al Holocaustului comis prin împușcare. Remarcabil, e un eveniment aproape necunoscut în lumea anglofonă, scrie The Jewish Chronicle, citată de Rador.

Bogdanovka, situat astăzi în Ucraina, aproape de râul Bug, făcea parte din Transnistria, o regiune a URSS dintre Nistru și Bug care fusese ocupată de România, care a invadat URSS alături de Wehrmacht-ul german în luna iulie a aceluiași an.

Babin Iar, lângă Kiev, e pe bună dreptate faimos în calitate de loc în care a fost comis un masacru colosal de către trupele germane pe 29-30 septembrie 1941. Conform Einsatzgruppe C, „grupa de acțiune” răspunzătoare pentru măcel, 33.771 de oameni au fost uciși în decursul acelor două zile. Unul dintre criminali, Kurt Werner, își amintea ulterior: „E aproape imposibil de imaginat ce nervi de oțel erau necesari pentru a face munca murdară de acolo. A fost oribil”.

Și totuși, la Bogdanovka, un nume aproape necunoscut în lumea anglofonă, au fost împușcați până la 54.000 de oameni, majoritatea evrei ucraineni, de către trupe auxiliare ucrainene aflate sub controlul jandarmilor români și al prefectului local, Modest Isopescu.

Isopescu insistase pe lângă guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, să nu-i mai trimită încă 40.000 de „jidani”, din moment ce el fusese deja nevoit să găsească loc „pentru 11.000 de jidani în fermele de porci ale statului, unde nu există spațiu suficient [nici] pentru 7.000 de porci”.

Lăsând deoparte umilirea religioasă de a-i „caza” pe evrei în cocini, înființarea unor ghetouri și lagăre supraaglomerate în Transnistria a dus la apariția bolilor și foametei, astfel încât din perspectiva românilor exista o logică pentru a-i extermina pe evrei ca pe niște animale de fermă infectate cu viruși.

În masacrele din Transnistria au fost asasinați mai mulți evrei decât au fost deportați din Olanda, însă nume precum Bogdanovka, Akmecetka, Domanovka și Vapniarka rămân aproape necunoscute în Occident.

Noua mea carte, „The Holocaust: An Unfinished History” [„Holocaustul: O istorie neîncheiată”], își propune să rectifice această situație și să evidențieze amploarea colaborării non-germanilor la Holocaust.

Este perfect limpede că evenimentele pe care astăzi le numim Holocaust au fost determinate de conducerea celui de Al Treilea Reich și că cei mai mulți evrei au fost uciși de germani (incluzându-i aici și pe austrieci).

Însă cazul României ne reamintește că regimurile aliate cu Germania nazistă au participat și ele, în cazul de față cu implicarea minimă a germanilor, și din motive similare: pentru a scăpa România de presupusa „amenințare” reprezentată de către evrei pentru „rasa românească”.

Alte țări, între care se remarcă Franța, Slovacia și Croația, au adoptat legi pentru persecuția evreilor și au început deportările și asasinatele înainte ca Germania nazistă să le dispună să procedeze astfel; pe de ală parte altele, precum Olanda, Norvegia și Ungaria, au facilitat planurile germanilor, punându-le la dispoziție personalul birocratic și polițienesc necesar pentru identificarea și arestarea evreilor.

Holocaustul a fost o crimă paneuropeană: nu pentru că germanii au ocupat cea mai mare parte a Europei, ci din cauză că ei au găsit peste tot colaboraționiști predispuși, de la state, trecând prin instituții de stat (precum forțele de poliție) și până la indivizi. Cazul Transnistriei ne reamintește totodată că Holocaustul nu a fost un genocid doar de tip „industrial”, așa cum îl asociem noi cu Auschwitz-Birkenau.

Imensa majoritate a victimelor Holocaustului au fost evrei est-europeni care trăiau în Polonia și vestul URSS (inclusiv țările baltice), fostul Ținut al Statornicirii („Pale of Settlement” în engleză; regiune a Imperiului Rus în care le era permis evreilor să trăiască în secolul 19 – n.trad.]. Numai numărul evreilor din Varșovia uciși îl depășește pe cel al victimelor din întreaga Europă de Vest.

Cifrele sunt șocante, dar în jur de 1.500.000 de evrei au fost uciși prin împușcare în toamna lui 1941 și primăvara lui 1942. Din cauză că naziștii au șters efectiv de pe fața pământului comunități întregi în Europa de Est, nu cunoaștem nici măcar acum numele a aproximativ 1 milion de victime.

Evreii din Polonia – care au reprezentat jumătate din victimele Holocaustului, socotind frontierele interbelice ale țării – au fost uciși în masacre, în ghetouri (unde aproximativ 500.000 au murit la propriu de foame) și în lagărele morții asociate Operațiunii Reinhard: Belzec, Sobibór și Treblinka.

Dacă în primăvara lui 1944 nu ar fi avut loc deportarea evreilor din Ungaria și dacă în 1943 Treblinka nu ar fi fost demolat pentru ca Armata Roșie să nu găsească nimic când va fi ajuns la el, acel lagăr ar fi fost răspunzător pentru mai multe decese decât cel de la Auschwitz.

Aceste omoruri, de la execuțiile prin împușcare comise de Einsatzgruppen în toamna lui 1941 și până la lagărele Operațiunii Reinhard din 1942-43, clarifică două lucruri: în primul rând, Holocaustul nu a avut decât puțin de-a face cu sistemul lagărelor de concentrare naziste regulate; în al doilea rând, conceptul de „genocid industrial” nu surprinde decât parțial oroarea Holocaustului.

În lumea anglofonă încă tindem să asociem Holocaustul cu lagărele morții; eliberarea lagărelor Dachau, Buchenwald și Mauthausen de către armata americană și a lagărului Belsen de către cea britanică au dus la o confuzie care a persistat vreme de decenii.

Evreii se aflau în respectivele lagăre în primăvara lui 1945 fiindcă fuseseră forțați să mărșăluiască până acolo în urma evacuării altor lagăre situate mai la est, pentru ca deținuții să nu ajungă în mâinile Armatei Roșii.

Aceste „marșuri ale morții”, despre care scriu pe larg în cartea mea, au însemnat asasinarea până la finalul războiului, în mai, a aproximativ o treime din cei 714.000 de deținuți din lagărele de concentrare care mai erau încă în viață în ianuarie 1945. Însă lagărele precum cel de la Belsen nu au fost, strict vorbind, „lagăre ale Holocaustului”, cel puțin nu până în ultimele luni ale războiului.

La Buchenwald erau internați deținuți politici și indivizi așa-ziși „asociali”; printre ei se aflau și evrei, dar acestea nu erau locuri anume desemnate pentru uciderea evreilor.

Auschwitz-Birkenau a constituit în realitate o aberație în istoria Holocaustului, în sensul că cei mai mulți evrei uciși acolo erau deja morți la finalul lui 1942, când camerele de gazare și crematoriile de la Birkenau nu funcționau încă la capacitate maximă.

Imaginea pe care ne-am format-o despre „genocidul industrial” își are originile în primăvara lui 1944, atunci când, cu cooperarea masivă a statului ungar, comandourile lui Adolf Eichmann au deportat majoritatea evreilor din Ungaria, aproximativ 450.000 dintre ei.

A înțelege corect această istorie presupune de asemenea să încetăm să „igienizăm” Holocaustul. Conceptul de Holocaust birocratic are un straniu efect de anestezie mentală, punându-ne la adăpost de adevărata oroare a celor întâmplate.

Tortura îndurată de victimele est-europene, de a fi arestat și împușcat la marginea așezării tale natale, de a fi forțat de foame dincolo de pragul nebuniei în ghetourile Poloniei ocupate de naziști, de a aștepta la coadă pentru a fi asasinat în camere de gazare primitive alimentate de motoare cu combustie internă în lagărele Reinhard, această tortură lipsește din multe relatări, atât științifice cât și de popularizare.

Auschwitz a rămas pe bună dreptate în amintire drept „capitala Holocaustului”, după cum a formulat un istoric.

Însă Auschwitz reprezintă punctul final al unui proces de genocid în cadrul căruia milioane de evrei fuseseră deja uciși în cele mai brutale moduri imaginabile.

Astăzi, urmașii Armatei Roșii, într-o spectaculoasă inversare a rolurilor și o cinică exploatare a victoriei antifasciste asupra celui de-Al Treilea Reich, bombardează Ucraina în numele eliberării acelei țări de nazism.

Credința lui Putin cum că Ucraina nu e o țară adevărată reflectă viziunea lui Hitler despre Polonia. Pentru istoricii Holocaustului această manipulare a memoriei nu reprezintă nimic nou, dar ceea ce este șocant e modul în care vechi „războaie ale memoriei” au alimentat un război real.

Nazismul, Holocaustul și moștenirile lor continuă să provoace conflicte în Europa și nu numai.

Ar trebui să clarificăm măcar evenimentele de acum 80 de ani dacă dorim să avem fie și o urmă de speranță de a înțelege prezentul.

Sursa: The Jewish Chronicle, cu sediul la Londra, e cel mai vechi (1841) ziar evreiesc din lume publicat neîntrerupt – n.trad / Articol de Dan Stone (profesor de istorie modernă la Universitatea din Londra; director al Holocaust Research Institute)/ Rador/ Traducere: Andrei Suba