The New York Times: Covid-19 – O privire în urmă din 2025. Din care se vede cum coronavirusul a schimbat aproape totul

19 ianuarie 2025 – Când Covid-19 a apărut ca o criză de sănătate publică, acum cinci ani, inițial în China, observatorii au remarcat că regimurile autoritare – cu caracteristicile lor precum ostilitatea față de avertizorii de integritate, manipularea datelor, teama de libera circulație a informațiilor – au facilitat răspândirea bolii.

În numai câteva luni avea să devină clar că și reciproca e valabilă: boala facilitează răspândirea autoritarismului.

În Ungaria, virusul a constituit pentru premierul Viktor Orban pretextul instituirii unei dictaturi după modelul lui Vladimir Putin în Rusia. În Filipine, președintele Rodrigo Duterte a profitat de pandemie pentru a da ordin să fie împușcați letal participanții la proteste politice. În Israel, decizia guvernului de a folosi datele de la telefoanele mobile pentru a urmări deplasările indivizilor infectați a devenit rapid un model și un alibi pentru alte state care au adoptat practica, fără a-și face scrupule în legătură cu datele astfel colectate.

Iar toate acestea nu s-au oprit aici. Pandemia a oferit unor guverne democratice de pe tot globul un pretext numai bun pentru a obstrucționa partidele din opoziție, a interzice adunările publice, a suprima alegerile, a băga orașe în carantină, a închide granițele, a restricționa comerțul, a intimida firmele, a impune interdicții de circulație și a cenzura publicațiile ostile în numele combaterii „informațiilor false”.

Remarcabil e că tactica a fost întâmpinată de o opoziție firavă în raport cu consecințele, în parte și pentru că ea a fost prezentată ca fiind doar temporară, iar pe de altă parte fiindcă preocupările libertarienilor [orientare politică ce pledează pentru drepturi individuale maxime și un rol minim al statului – n.trad.] civici păleau în comparație cu apelurile la „aplatizarea curbei”. Dar, pe măsură ce interdicțiile lui 2020 începeau să fie prelungite din primăvară și în vară, iar apoi și spre începutul toamnei, și-a făcut apariția un proces de normalizare.

În SUA, Joe Biden a acceptat nominalizarea democrată din locuința sa din Delaware, după ce devenise clar că organizarea unei convenții [adunare electorală a delegaților partidului – n.trad.] ar fi presupus riscuri sanitare inacceptabile. Fiindu-i practic interzis să desfășoare o campanie electorală din cauza interdicției privind adunările publice (dar și din cauza temerii consilierilor săi că nominalizatul de 77 de ani ar putea contracta virusul), el a încercat să poarte o campanie virtuală împotriva președintelui în funcție, care se folosea de puterile discreționare conferite guvernului de starea de urgență pentru a-și asigura realegerea. Donald Trump a câștigat din nou, fără emoții, în noiembrie.

Pe măsură ce libertățile civice băteau în retragere, puterile guvernului sporeau. Șomajul ajuns la cote fără precedent a dus la extinderi tot fără precedent ale programelor de asistență medicală, de ajutor de șomaj, de ajutor pentru locuințe și de tichete de masă. Președintelui Trump i-a revenit să prezideze asupra acestei expansiuni a sistemului de asistență socială la care Bernie Sanders nu ar fi putut decât să viseze în urmă cu doar un an.

Iar lucrurile nici nu s-au schimbat prea mult odată cu ridicarea carantinei, întrucât oamenii deveniseră reticenți să se aventureze în restaurante, magazine și avioane – pe lângă faptul că nu și le mai permiteau acum în aceeași măsură. Milioanele de falimente ale firmelor și indivizilor s-au tradus în zeci de milioane de împrumuturi și ipoteci neonorate, care la rândul lor au provocat o criză financiară. Zeci de bănci au trebuit să fie naționalizate fără discuție, iar guvernul a devenit acționar la toate industriile pe care le-a salvat. Până la momentul în care vaccinul a devenit în sfârșit disponibil, răul fusese deja făcut.

Lumea în curs de dezvoltare a trecut printr-o criză cu mult mai gravă. „Aplatizarea curbei” nu prea avea sens în țări în care sistemele medicale erau oricum copleșite și neînzestrate cu mult timp înainte ca virusul să-și fi făcut apariția. Ordinul privind izolarea la domiciliu și distanțarea socială a fost tratat precum o glumă crudă și imposibil de implementat în orașe dens populate precum Lagos, Cairo, Jakarta și São Paulo. Oamenii riscau să flămânzească dacă nu s-ar fi dus la muncă, astfel că au fost dispuși să-și încerce norocul cu coronavirusul.

Rezultatul a fost o înspăimântătoare rată a mortalității, ameliorată prea puțin de faptul că țările sărace au o populație mai tânără. La care s-a adăugat și efectul recesiunii globale asupra celor mai vulnerabile economii ale lumii. Distrugerea industriilor maquiladora [fabrici scutite de obligații fiscale care cumpără materie primă din țară și exportă produse finite; specifice Americii Latine – n.trad.] din Mexic a dus rapid la colapsul brusc al autorității statului de-a lungul frontierelor, un vid ocupat imediat de carteluri. În 2023 Trump a reușit în sfârșit să-și finalizeze zidul de la graniță, cu sprijinul ambelor partide din Congres.

La finalul crizei se considera că partidele progresiste vor avea de beneficiat politic. S-a dovedit însă că era fix invers.

Preocupările ecologice păreau un lux inutil, în condițiile în care gazul era ieftin, iar emisiile de dioxid de carbon se prăbușiseră odată cu activitatea economică. Apelurile privind restricționarea armelor de foc și reforma sistemului penitenciar s-au lovit de un zid în fața creșterii ratei criminalității. Apelurile repetate ale lui Trump ca America să treacă „înapoi la muncă” au rezonat bine la susținătorii lui din zonele rurale și suburbane, care considerau că au mai puțin a se teme de virus și tindeau să-și evalueze riscul personal după alte tipare decât elitele urbane.

S-a instalat totodată o atmosferă belicoasă. Regimurile lovite pe plan economic – China, Rusia și Iranul în special – au căutat să potolească nemulțumirea internă prin aventuri externe. Recrutările în armată au luat amploare peste tot, în parte și ca o formă de ameliorare a șomajului, dar și dintr-un sentiment de teamă. Printre paradoxurile crizei Covid-19 se numără acela că ea a unit lumea cum nu s-a mai întâmplat vreodată, printr-o experiență comună a carantinei și autoizolării – dar concomitent a și fragmentat-o mai rău ca niciodată, transformând țările în state pe picior de război și în vecini nervoși.

Nu totul a fost sumbru. Adulții au citit mai multe cărți, le-au acordat mai mulă atenție soților și copiilor, și-au sunat mai des părinții bătrâni, au făcut alegeri mai calculate pe plan financiar și s-au gândit mai profund la ce-și doresc cu adevărat în viață. În timp, acest gen de aprofundare spirituală își va scoate cu siguranță la lumină beneficiile.

Deocamdată însă, America așteaptă inaugurarea celui de al 46-lea președinte al ei, Michael Richard Pence.

Sursa: The New York Times / Articol de Bret Stephens / Traducere: Andrei Suba (Rador)