G4Media.ro

The New York Times: Cum funcționează mecanismul dezinformării în Republica Palestiniană a…

AFP

The New York Times: Cum funcționează mecanismul dezinformării în Republica Palestiniană a Fricii

Cu mulți ani în urmă, când abia începusem să scriu despre conflictul israeliano-palestinian, am avut norocul să fac cunoștință cu un jurnalist palestinian talentat, căruia îi voi pomeni – din motive ce se vor lămuri imediat – numai numele mic: Said.

La fel ca în cazul multor altor jurnaliști palestinieni, principala sursă de venit a lui Said era colaborarea cu diverși reporteri străini în calitate de „fixer”, adică un om care poate aranja întâlniri dificile, traduce din arabă și îți este ghid. Said avea o personalitate independentă și nu-l suferea pe Yaser Arafat, ceea ce-l făcea deosebit de util când aveai nevoie să citești printre rândurile fanfaronadei propagandistice a Autorității Palestiniene, relatează The New York Times, citată de Rador Radio România.

Împreună cu Said am intervievat membri ai conducerii Hamas în Gaza, demnitari la Ramallah, teroriști pensionați la Nablus, dizidenți politici la Jenin și muncitori în construcții la Hebron. Am ajuns să fim prieteni. Apoi, la scurt timp după 11 septembrie 2001, m-a sunat panicat fiindcă publicasem în The Wall Street Journal un articol care-i deranjase pe niște demnitari ai Autorității Palestiniene. O bandă de bătăuși îi vizitase apartamentul și-i amenințase familia, iar el voia acum să-mi retrag articolul. Absolut exclus, i-am spus. De atunci nu am mai putut să lucrez cu el niciodată, pentru siguranța lui.

Pomenesc această întâmplare în urma știrii senzaționale de săptămâna trecută cum că o lovitură aeriană israeliană ar fi omorât 500 de oameni într-un spital din Gaza – o informație atribuită fie unor „oficiali palestinieni”, fie „Ministerului Sănătății din Gaza” ori „autorităților sanitare din enclava asediată”. Știrea a declanșat proteste violente pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu.
Între timp s-a clarificat însă că aproape fiecare element al acelei știri este, pentru a mă exprima blând, extrem de dubios.

Racheta nu a lovit spitalul, ci o parcare de lângă spital. Probe abundente, confirmate de serviciile secrete americane și de analize independente, arată că explozia a fost provocată de o rachetă lansată din Gaza, menită să ucidă israelieni, care s-a defectat și s-a prăbușit la sol. Nu există vreun motiv temeinic pentru a crede că numărul morților s-ar fi apropiat de 500. Iar „Ministerul Sănătății din Gaza” nu este nicidecum vreun soi de organ apolitic, ci o entitate deținută de Hamas, care diseminează și promovează orice îi cere organizația teroristă.

Voi lăsa în seama altora să critice comportamentul presei. Însă un lucru trebuie spus: publicul occidental nu va pricepe niciodată natura actualului conflict până când nu va conștientiza o realitate esențială. În Israel, ca în oricare altă democrație, demnitarii și înalții comandanți militari mint câteodată – însă jurnaliștii îi trag la răspundere, scriu ce vor ei să scrie și nu trăiesc cu teama că ar putea auzi bătăi în ușă în toiul nopții.

Teritoriile palestiniene, din contră, sunt republici ale fricii – frica de Autoritatea Palestiniană în Cisiordania și frica de Hamas în Fâșia Gaza. Palestinienii nu sunt nici mai onești nici mai puțin onești decât oamenii din alte părți. Dar, la fel ca în oricare alt regim tiranic sau fanatic, cei care se abat de la discursul aprobat se supun singuri unui pericol grav.

E un adevăr care rareori scapă la lumină – dar și atunci când scapă, produce revelații.

În cursul primului mare război Israel-Hamas (2008-2009) mai multe organizații palestiniene pretindeau că bilanțul morților se ridica la vreo 1.400 de oameni, preponderent civili. Însă un medic palestinian angajat la spitalul Shifa din Gaza a spus altceva. „Numărul decedaților nu e mai mare de 500 până la 600”, a declarat el. „Majoritatea sunt tineri cu vârste de 17-23 de ani care fuseseră recrutați în rândurile Hamas, care i-a trimis la abator”, a afirmat el. Grăitor e că, relatează site-ul israelian de știri YNet, „medicul a dorit să rămână anonim, fiindcă se teme pentru viața lui”.

Sau haideți să luăm cazul jurnalistului palestinian Hani al-Agha, întemnițat și torturat de Hamas timp de mai multe săptămâni în 2019. Cu acel prilej Sindicatul Jurnaliștilor Palestinieni a luat decizia extraordinară de a condamna detenția și torturarea lui al-Agha drept „o tentativă de a intimida jurnaliștii din Fâșia Gaza, care sunt supuși unei autorități polițienești represive”. Și totuși, cu excepția câtorva știri succinte, povestea nu a fost pomenită aproape deloc în presă.

Se întâmplă uneori ca organizațiile pentru drepturile omului să ia o pauză de la critica lor neîntreruptă la adresa Israelului pentru a acorda atenție și acestui gen de represiune atroce. Însă numai rareori înțelege publicul occidental măsura deplină în care informațiile provenite din Gaza sunt suspecte – cel puțin până când sunt coroborate temeinic și independent de către jurnaliști care nu trăiesc cu frica Hamasului și nici nu sunt obligați să protejeze pe cineva care trăiește cu acea teamă.

Cititori care în mod normal nu ar fi înclinați să creadă interviuri cu oameni de pe stradă realizate la Phenian, de pildă, ori comunicate ale regimului de la Kremlin, ar trebui să fie la fel de sceptici și atunci când întâlnesc sintagma „oficiali palestinieni au declarat”.

Presa de știri are în continuare nevoie de fixeri și jurnaliști independenți pentru a relata întregul tablou dintr-o zonă de război. Însă oamenii care consumă respectivele știri ar trebui să fie conștienți de amenințările, presiunile și contextul cultural pe fondul cărora lucrează acești jurnaliști – nu neapărat fiindcă n-am avea încredere în ei ca indivizi, ci pentru că înțelegem circumstanțele primejdioase în care se regăsesc.

Data următoare când va mai apărea o știre despre o atrocitate israeliană din Gaza, cititorii merită să afle cum a fost obținută informația și de la cine [Times a recunoscut între timp că a greșit difuzând ca atare știrea inițială – n.trad.]. E oricum suficient de rău că Hamas îi supune pe palestinieni tiraniei și pe israelieni terorii. Nu avem nevoie ca acum să ne dezinformeze și pe noi.

Sursa: The New York Times/ Articol de Bret Stephens / Rador Radio România/ Traducere: Andrei Suba

 

Publicitate electorală

Urmărește mai jos producțiile video ale G4Media:

Susține-ne activitatea G4Media logo
Donație Paypal recurentă

Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Donează prin Patreon

Donează

Citește și...

5 comentarii

  1. Nu există o Republică Palestiniană, Palestina nu mai există ca entitate statală de multe decenii. Cred ca este posibil să fie o eroare de interpretare.

    • @ Constantin – „Republica Palestiniană a Fricii” – E doar o figura de stil, un mod plastic de a descrie o situatie. Hai, ca nu e asa de greu de inteles.

    • PS: Faptul ca sunt scrise toate trei cu litera mare ar fi trebuit sa iti dea de gandit.

  2. În Palestina se tem de Hamas, înțeleg, dar cum de sunt extrem de curajoși în Occident când protestează împotriva Israelului și tac mâlc cu privire la Hamas ?N-ar fi fost mai credibili dacă ar fi protestat împotriva Hamas în 7-8 octombrie și ar fi înțeles că Israelul trebuia să răspundă ? Și când știu că Hamas se ascunde după femei, copii, bolnavi, etc., de ce sunt așa de porniți împotriva Israelului și nu împotriva Hamasului, că doar ei le-au provocat mortea civililor palestinieni ?