The New York Times: De ce alegerile din Turcia sunt un avertisment despre Trump

„Fenomenul totalitar”, a remarcat cândva filosoful francez Jean-François Revel, „nu poate fi înțeles fără a ține cont de teza că o parte importantă a fiecărei societăți este formată din oameni care doresc în mod activ tirania: fie pentru a o exercita ei înșiși, fie – mult mai misterios – pentru a se supune acesteia”, scrie Brett Stephens, într-un editorial pentru The New York Times.

Este o observație care ar trebui să ne ajute să ne ghidăm gândirea cu privire la realegerea din această săptămână a lui Recep Tayyip Erdogan în Turcia. Și ar trebui să servească drept avertisment cu privire la alte locuri – inclusiv Partidul Republican – unde lideri autocrați, aparent incompetenți în multe privințe, revin la putere prin mijloace democratice.

Nu este chiar așa cum este descrisă în multe analize victoria strânsă, dar confortabilă, a lui Erdogan în turul doi de scrutin de duminică asupra fostului funcționar public Kemal Kilicdaroglu. Președintele, spun acestea, și-a petrecut 20 de ani la putere înclinând în favoarea sa toate balanțele imaginabile.

Erdogan a folosit mijloace de reglementare și a abuzat de sistemul de justiție penală pentru a controla eficient mass-media. Și-a exercitat puterea prezidențială pentru a oferi subvenții, reduceri de taxe, împrumuturi ieftine și alte ajutoare pentru grupuri de alegători favorizați. El a încercat să incrimineze un partid de opoziție pe baza unor motive pretinse de legături cu grupuri teroriste. În decembrie, un tribunal turc l-a exclus efectiv din politică pe cel mai serios rival potențial al lui Erdogan, primarul Ekrem Imamoglu din Istanbul, condamnându-l la închisoare pentru insultarea unor funcționari publici.

Și atunci, Kilicdaroglu a fost considerat pe scară largă un politician incolor și inept, care promitea o întoarcere la un status quo ante pe care mulți turci și-l amintesc, fără afecțiune, ca pe o perioadă de crize economice regulate și un fel de secularism represiv.

Toate acestea sunt adevărate, în măsura în care sunt adevărate, și ajută la sublinierea fenomenului mondial a ceea ce Fareed Zakaria numește în mod potrivit „alegeri libere și nedrepte”. Dar nu merge suficient de departe.

Turcia, sub conducerea lui Erdogan, se află într-o stare îngrozitoare și asta de multă vreme. Inflația a ajuns anul trecut la 85% și continuă să se situeze la peste 40%, datorită insistenței lui Erdogan de a reduce ratele dobânzilor în pofida creșterii prețurilor. El s-a folosit de o serie de procese-spectacol – unele bazate pe fapte, altele pur fantastice – pentru a eviscera libertățile civile. Cutremurele din februarie, care au luat aproximativ 50.000 de vieți și au rănit de două ori mai multe, au fost gestionate prost de guvern și au expus corupția unui sistem care s-a preocupat mai mult de rețelele de clientelă decât de clădirile bine construite.

Conform așteptărilor politice normale, Erdogan ar fi trebuit să plătească prețul politic cu o înfrângere electorală zdrobitoare. Nu numai că a supraviețuit, dar și-a crescut cota de voturi în unele dintre orașele cele mai afectate și cele mai neglijate după cutremure. „Îl iubim”, a explicat un locuitor citat de The Economist. „Pentru chemarea la rugăciune, pentru casele noastre, pentru vălurile noastre”.

Această ultimă replică este revelatoare, și nu doar pentru că ajunge la importanța islamismului lui Erdogan ca secret al succesului său. Este o replică la sloganul parohial american al lui James Carville, „E vorba de economie, prostule”. De fapt, nu: este vorba, de asemenea, de Dumnezeu, tradiție, valori, identitate, cultură și resentimentele care însoțesc fiecare dintre ele. Numai o imaginație seculară golită nu observă că există lucruri de care oamenilor le pasă mai mult decât de salariile lor.

Există, de asemenea, chestiunea puterii. Tradiția politică liberală clasică se bazează pe suspiciunea puterii. Tradiția iliberală se bazează pe exaltarea acesteia. Erdogan, în calitate de tribun al turcilor obișnuiți, și-a construit un palat prezidențial de 1.100 de camere, grotesc din punct de vedere estetic, pentru 615 milioane de dolari. Departe de a-i scandaliza pe susținătorii săi, se pare că i-a încântat. Ei nu văd în el un semn de extravaganță sau de risipă, ci importanța omului și a mișcării de care se atașează și căreia i se supun.

Toate acestea ne reamintesc că semnalele politice sunt adesea transmise la frecvențe pe care urechile liberale au dificultăți în a le auzi, cu atât mai puțin în a le decodifica. Să te întrebi cum ar putea Erdogan să fie reales după ce a distrus atât de temeinic economia și instituțiile țării sale este similar cu a te întreba cum de Vladimir Putin pare să păstreze un sprijin intern considerabil în urma dezastrului său din Ucraina. Poate că ceea ce o anumită masă critică de ruși obișnuiți își doresc, cel puțin la un anumit nivel subconștient, nu este o victorie ușoară. Este o încercare unificatoare.

Ceea ce ne aduce la un alt presupus om puternic în palatul său din Palm Beach. În noiembrie, eram sigur că Donald Trump era, așa cum am scris, „în sfârșit terminat”. Cum ar putea cineva, în afară de cei mai servili adepți ai săi, să continue să-l susțină după ce i-a costat încă o dată pe republicani Senatul? Nu ar fi fost această ultimă dovadă de înfrângere ultima picătură pentru adepții cărora li se promisese „atât de multe victorii”?

Ce prost sunt. Mișcarea Trump nu este construită pe perspectiva victoriei. Este construită pe un sentiment de apartenență: de a fi auzit și văzut; de a fi un ghimpe în coasta celor pe care simți că te disprețuiesc și pe care îi disprețuiești la rândul tău; de supunere de dragul reprezentării. Tot restul – victorie sau înfrângere, prosperitate sau mizerie – sunt detalii.
Erdogan a sfidat așteptările pentru că a înțeles acest lucru. Nu va fi ultimul lider populist care va face acest lucru.