THE TELEGRAPH: Refuzăm să admitem maladia violenței din societatea britanică/ Analiză după asasinarea parlamentarului Sir David Amess

De la extrema dreaptă și până la flagelul terorismului islamist, până acum nu am înfruntat realitatea cu care ne confruntăm, este concluzia unei analize publicate de Nick Timothy în The Telegraph, după asasinarea parlamentarului britanic Sir David Amess.

În vreme ce toată lumea dezbate siguranța parlamentarilor și tendințele politicii noastre, suntem în pericol să ne scape din vedere o idee mai generală. Fiindcă în momentul acesta ar trebui să ne întrebăm: ce fel de societate am devenit noi?

Individul suspectat de asasinarea parlamentarului Sir David Amess a fost arestat pe baza Legii Terorismului și poliția a afirmat că primele investigații indică un posibil motiv legat de extremismul islamist. S-ar putea să treacă o vreme până când vom afla toate detaliile acestei crime oribile, dar, din nefericire, până atunci atenția ni se va fi mutat cel mai probabil la altceva.

De exemplu, după condamnarea lui Wayne Couzens, polițistul care a omorât-o pe Sarah Everard, întreaga țară a fost de acord că poliția trebuie să se schimbe. Numai că săptămâna trecută s-a aflat că Poliția din West Midlands a refuzat să răspundă unei cereri depuse pe baza legii liberului acces la informații publice, care căuta să afle câți polițiști în funcție au fost inculpați pentru viol. Răspunsul – care le-a fost smuls cu cleștele într-un final – a fost că trei în decurs de numai trei ani, iar asta doar la un singur comisariat.

Și exemplele pot continua. Acum cinci ani [deputata britanică – n.trad.] Jo Cox a fost omorâtă de un neo-nazist, însă pericolul violenței din partea extremei drepte continuă să crească. Și nici măcar nu e cel mai mare pericol cu care ne confruntăm. În circumscripția lui Cox, Batley and Spen, un profesor trebuie să se ascundă în continuare după ce a arătat la clasă ilustrații cu profetul Muhammad, în vreme ce recentele alegeri parțiale de acolo au fost pătate de o campanie cu nuanțe extremiste.

Refuzăm să admitem răul care se manifestă în societatea britanică. Optăm să nu acceptăm realitatea din fața ochilor noștri – aceea că ura, extremismul și violența sunt acum ceva banal -, întrucât realitatea e prea înspăimântătoare și înfruntarea ei e complexă și dificilă. În cazul multor politicieni acest lucru ar presupune să abordeze chestiuni care li se par jenante și să spună lucruri pe care nu au curajul să le recunoască.

Aspect mai cu seamă evident când vorbim de ura și violența promovate în numele islamului. După atâtea comploturi și atentate am ajuns să ne obișnuim cu vărsarea de sânge. Tiparul e mereu același: avem o scurtă perioadă de discuții aprinse, apoi revenim rapid la normalitate.

Comentatorii invocă excluderea economică și socială, însă făptașii sunt adesea educați și înstăriți. Alții invocă politica externă, ca și cum extremismul e provocat de războaiele ultimilor 20 de ani, iar nu invers. Unii dau vina pe trecutul nostru imperial, ca și cum noi și numai nou suntem vizați pentru crime pe care noi și numai noi le-am comis în urmă cu secole. Spuneți-le-o și norvegienilor, care săptămâna trecută au fost și ei nevoiți să îndure o atrocitate teroristă.

În alte contexte penale am fi numit același lucru „învinovățirea victimei”. Dar nu, avem nevoie de o discuție sinceră despre motivul pentru care aceste atacuri continuă să aibă loc. În definitiv, pericolul vine în principal de la cetățeni născuți și crescuți în Regat, educați în spiritul valorilor liberale și pluraliste, beneficiari ai tuturor șanselor oferite de o economie deschisă și modernă.

Aproximativ în ultimul deceniu am început să conștientizăm rolul ideologiilor extremiste. Dacă odinioară ne concentram doar pe partea vizibilă – investigarea comploturilor teroriste, dejucarea atentatelor -, acum înțelegem mai bine necesitatea combaterii ideologiei din spatele pericolului: ideile lui Sayyid Qutb [ideolog islamist egiptean; decedat în 1966 – n.trad.], ale Frăției Musulmane și ale indivizilor și organizațiilor având legături cu ei.

Însă e prea puțin. Am fost neghiobi să tolerăm această ideologie atât de mulți ani. Până și acum politicieni și unele segmente ale sectorului public intră în dialog, uneori deliberat, alteori din ignoranță, cu persoane și organizații care ar trebui respinse. Procedând astfel, ei conferă legitimitate și putere aparentă unor extremiști și îi slăbesc pe cei care ar putea să li se opună. Fără o îndrumare politică permanentă, sectorul public va continua să cadă în această capcană, adeseori de teamă să nu fie etichetat drept islamofob.

Dar chiar și dacă ne-am concentra pe ideologie, senzația de siguranță ar fi una falsă. E liniștitor să afirmi că facem distincție între ideologia islamismului și marea religie islamică. Însă și indivizi care nu sunt islamiști pot perpetua credințe extremiste.

Atitudini și comportamente radicale ale unor „lideri de comunitate” sunt adesea tolerate de cei care ar fi primii care i-ar condamna în aproape oricare alt context. Abia disimulate, homofobia, misoginismul și antisemitismul, discriminarea altora pe baza rasei, religiei sau stilului lor de viață, precum și amenințarea cu violența împotriva apostaților și ateilor, sunt mult prea frecvent întâlnite și, cu toate acestea, mult prea rar combătute.

Extremismul cultural e aproape la fel de periculos ca ideologia. E mai prevalent decât ea și i se pot găsi mai ușor scuze. Iar el creează un mediu în care extremismul ideologic și violent se poate dezvolta. Pe lângă Batley, am mai văzut și intimidarea profesorilor care îi educă pe elevi în privința relațiilor homosexuale, politici comunitare învrăjbitoare în locuri precum Tower Hamlets și complotul „Calul Troian” din Birmingham, unde radicalii au preluat controlul asupra unor școli publice seculare.

Extremiștii pretind, în mod eronat, că islamul și Occidentul se află într-o contradicție fundamentală și afirmă că orice critică la adresa credințelor lor e o critică la adresa islamului și a tuturor musulmanilor. Însă adevărata falie nu e între musulmani și non-musulmani, este între aceia dintre noi care acceptă principiile traiului într-o societate pluralistă – și normele și instituțiile care îl fac posibil – și cei care nu le acceptă.

A trăi într-o societate pluralistă presupune să accepți o convenție fundamentală, prin care accepți și responsabilități, nu numai drepturi. Nu poți trăi pur și simplu așa cum vrei tu, trebuie să mai respecți și dreptul celorlalți de a trăi asemenea. Și trebuie să ne respecți valorile, instituțiile și modul de viață: stat de drept, democrație, egalitate, liberă exprimare și respect pentru minorități.

Aceasta este falia reală și în funcție de ea trebuie să ne construim răspunsul pentru extremism. Avem nevoie de o relatare pozitivă și plină de încredere a poveștii noastre naționale. Și trebuie să acceptăm că există într-adevăr o falie între „noi și ei”, numai că trebuie să decidem unde trasăm linia de demarcație. Alege tabăra corectă, alege pluralismul și toleranța, și te vom susține cu toate puterile noastre – ar trebui să spunem noi. Alege ura și intoleranța și ne vom prăvăli asupra ta cu toată forța noastră.

Nimic legat de această problemă nu este facil. Transformarea acestor principii în fapte și adaptarea societății noastre pentru a face față extremismului vor fi sarcini dificile. Însă primul pas e cu certitudine să fim sinceri în privința maladiei din societatea noastră.

De data aceasta nu mai putem bate în retragere, într-un loc în care nu există curaj și judecată, în delăsare. Trebuie să admitem și să înfruntăm pericolele grave cu care ne confruntăm.

sursa: The Telegraph (traducere: Rador\ Andrei Suba)

sursa foto: Pexels