The Times: La graniţă – amintiri şi tensiuni vechi reapar în Europa. Cum alimentează ascensiunea naţionalismului apetitul pentru acaparări de teritorii de la statele învecinate

Ne vine greu să ne-o imaginăm pe cancelarul Merkel pozând pentru o fotografie în spatele unei hărţi cu Germania în frontierele dinaintea Primului Război Mondial, incluzând Alsacia şi Lorena, Prusia de est şi alte teritorii aflate acum în Polonia, Lituania şi Republica Cehă.

(analiză preluată din The Times, via Rador)

În alte părţi din Europa însă, vremurile de schimbă. Cu zece săptămâni în urmă, premierul populist al Ungariei, Viktor Orban a ţinut o întrunire de partid la o masă dominată de o colosală hartă a teritoriilor care au aparţinut ţării sale cu un secol în urmă, acoperind zone întinse din Slovacia, Croaţia, România şi Ucraina.

Pe o hartă modernă a Europei, liniile de demarcaţie dintre state apar ferme şi de neschimbat. Dar liniile din minţile multor europeni sunt mai nebuloase, după cum arată un recent studiu al Pew Research Centre.

60% din unguri, 60% din greci, 36% din italieni şi 30% din germani sunt de acord cu afirmaţia că „există părţi ale ţărilor învecinate care de fapt ne aparţin nouă”.

În practică, este puţin probabil ca aceste cifre să indice un sprijin larg pentru anexări. Mulţi germani resimt o anume înrudire cu teritorii din vestul Poloniei, de exemplu, dar puţini ar susţine parcarea tancurilor Bundeswehr-ului în Danzig.

Într-o epocă a naţionalismului resurgent însă, sentimentele de apartenenţă devin încă o dată o durere de cap geopolitică.

Dincolo de frontierele lor legale, majoritatea statelor europene au şi o frontieră imaginară, constituită din teritorii cu care au într-un fel o legătură de ordin istoric sau lingvistic, etnic sau care ţine de o cucerire. De multe ori, aceste frontiere din umbră sunt destul de benigne. De la regiunile vorbitoare de italiană din Elveţia la Tirolul de Sud germanofon din nordul Italiei, există locuri în Europa unde aceste identităţi duble au păstrat un caracter paşnic decenii la rând.

Dar uneori, frontierele imaginare sunt apăsătoare şi letale. În estul Ucrainei, ţară al cărei nume s-ar prea putea să derive dintr-un vechi cuvânt slav pentru „zonă de frontieră”, invazia revanşardă de facto a Rusiei a costat 13.000 de vieţi şi a dislocat peste două milioane de ucraineni din casele lor.

Chiar şi în absenţa forţei militare, tensiunile nesoluţionate dintre frontierele trecute şi actuale stârnesc neazuri.

La aproape 30 de ani de la dezmembrarea Iugoslaviei şi peste 20 de ani de la ultima mare revizuire teritorială din Balcani, liniile de pe hartă se fisurează din nou.

Conflictul este cel mai vizibil în Bosnia. În nordul şi estul ei, un teritoriu numit Republika Srpska, oficial una din cele trei regiuni semiautonome ale ţării, îşi asumă capcanele apartenenţei naţionale şi devine un stat satelit sîrb în toate privinţele cu excepţia numelui. Liderul agresiv al etnicilor sîrbi din Bosnia, Milorad Dodik, a militarizat forţele de poliţie din regiune şi în ultimele săptămâni a renăscut ameninţarea secesiunii. În ianuarie, peste 2.000 de angajaţi la stat şi veterani de război au participat la un marş prin Banja Luka, capitala regiunii, pentru a marca a 28-a aniversare a declaraţiei unilaterale a Republicii Srpska din 1992, eveniment care a contribuit la izbucnirea războiului în Bosnia, după câteva luni. Luând cuvântul la parada pe care Curtea constituţională bosniacă a declarat-o ilegală, dl Dodik de 60 de ani a spus: „Nu există libertate pentru poporul sârb dacă nu poate avea un stat. De aceea, sîrbii au astăzi două ţări – Serbia şi Republika Srpska”.

Teritoriul şi-a flexat muşchii şi prin retragerea recunoaşterii genocidului din 1995 de la Srebrenica, în care au fost ucişi 8.000 de bărbaţi şi băieţi musulmani de către forţele sîrbe, într-o zonă care acum intră în frontierele Republicii Srpska.

La Belgrad, preşedintele Vucici, care a fost ministrul informaţiilor în timpul lui Slobodan Milosevici în timpul conflictelor iugoslave, îl priveşte îngăduitor pe dl Dodik fără a fi făcut până acum ceva pentru a sugera că o Republika Srprka independentă ar putea fi anexată la Serbia propriu-zisă. Un astfel de demers ar fi nepopular în ochii populaţiei sîrbe şi probabil cam prea mult pentru UE care consideră şi acum Serbia un stat candidat la integrare şi este cel mai mare donator al ţării.

Cât timp Republika Srpska rămâne o parte a Bosniei, le oferă dlui Vucici, de 50 de ani, şi preşedintelui Putin al Rusiei, prietenul şi aliatul regional al acestuia, un instrument util pentru subminarea şi şubrezirea vecinului Serbiei.

Bosnia ar fi trebuit să fie o poveste de succes occidentală, cu miliarde de euro pompaţi de la sfârşitul războiului şi echipele de birocraţi de rang înalt care îi supervizează tranziţia. Obiectivul în ceea ce o priveşte era să devină stat membru NATO şi UE, dar în situaţia în care dl Dodik face valuri, ambele sunt perspective îndepărtate.

Serbia are intenţii similare în privinţa Kosovo, cândva regiunea cea mai sudică a ei, dar între timp recunoscută ca ţară independentă de peste jumătate din statele membre ONU. Deşi 95% din populaţia Kosovo este de etnie albaneză, există vreo 200.000 de sîrbi stabiliţi în principal în partea nordică a ţării, care se învecinează cu Serbia, şi în alte enclave împrăştiate.

Dacă perspectiva unor schimburi de teritorii între cele două ţări scade, Belgradul continuă să exercite o influenţă destabilizatoare asupra vecinului ei mai mic. Partidul Progresist Sîrb al dlui Vucici sponsorizează partidul sîrbilor kosovari, Srpska List, care se opune independenţei şi deseori încearcă să zădărnicească adoptarea unor legi în parlamentul kosovar. Cu doi ani în urmă, parlamentarii de acolo au declarat că Forţele de securitate kosovare (KSF) care au fost înfiinţate sub auspiciile NATO şi sunt transformate într-o armată regulată, nu ar avea niciun mandat în zonele locuite de sîrbi.

Belgradul este totodată acuzat de implicare în uciderea în ianuarie 2018 a lui Oliver Ivanovici, politician sîrb kosovar şi fost ministru care a făcut apel la reconciliere cu albanezii kosovari.

Alegerea în octombrie a lui Albin Kurti, protestatar veteran devenit politician, în postul de premier kosovar, ar putea determina Belgradul să-şi înmulţească strădaniile. Dl Kurti, de 44 de ani, a chemat anterior la unirea oficială a Kosovo cu Albania şi, de la preluarea mandatului, a anunţat că va introduce măsuri de impulsionare a KSF prin recrutări.

Iar UE, cu toată mândria pe care o afişează pentru a fi adus pacea pe continentul distrus de război, nu este imună la astfel de certuri. Dl Orban a optat pentru o imagine cu harta istorică a „Ungariei Mari” cu un motiv.

Este o emblemă vizuală a rănilor percepute a fi fost provocate ţării sale de Tratatul de la Trianon din 1920, în care învingătorii Primului război mondial au deposedat fostul regat al Ungariei de zona sa costieră, de forţele navale, de aproape trei sferturi din teritoriul său şi cinci din cele 10 oraşe cele mai populate. Generaţii de lideri ungari au păstrat această rană deschisă şi supurândă. La apropierea centenarului tratatului, în iunie, dl Orban, 56 de ani, a declarat aniversarea „anul unităţii naţionale”.

Lângă Parlamentul ungar din Budapesta, guvernul lui constuieşte un memorial care va consta dintr-o rampă de 100 de metri care coboară într-un bloc sfâşiat de granit, iluminată de o torţă cu flacără veşnică, reprezentând dezintegrarea vechii patrii mamă. Zidurile rampei vor fi inscripţionate cu numele a 12.000 de municipalităţi „ungare”, din care multe aparţin ţărilor adiacente.

Este mai mult decât un simplu gest simbolic. De la revenirea la putere a lui Orban în 2010, Ungaria a emis peste un milion de paşapoarte pentru etnicii maghiari din statele învecinate şi cheltuieşte cel puţin 330 de milioane de euro anual pentru biserici, grădiniţe, săli sportive, cursuri de limbă şi organizaţii media din aceste comunităţi.

În ultimele luni, mocnesc ostilităţile dintre etnicii unguri catolici, secuii, şi vecinii lor ortodocşi din judeţul transilvan Harghita din centrul României. În octombrie, au avut loc ciocniri violente pentru monumente ale soldaţilor căzuţi în luptele dintre cele două state în primul război mondial, iar Budapesta şi Bucureştiul au ajuns la împunsături diplomatice.

Dl Orban nu are proiecte revanşarde pentru aceste teritorii. „Memoria istorică, aniversările sunt importante: adevărul trebuie spus”, a spus el anul acesta, „dar cu privire la viitor, nu prea avem multe de primit”. Dar comportamentul provocator îi serveşte în două scopuri. Primul este că generozitatea dlui Orban este recompensată cu voturi: diaspora ungară i-a susţinut covârşitor partidul Fidesz, la urne. Al doilea, că îi energizează baza politică din ţară prin alimentarea unei impresii de indignare naţională faţă de nedreptatea de la Trianon. „Nu întâmplător (Orban) merge în România în fiecare an şi rosteşte un discurs despre Ungaria şi rolul acesteia în Transilvania”, a spus dr. Debski. „Instrumentalizarea acestui sentiment este o strategie”.

Europa este un continent de tinere state naţiune şi amintiri vechi. Poate că trecutul ei întunecat a fost atent îngropat şi deasupra i s-a aşternut un strat de bunăvoinţă şi instituţii supranaţionale, dar acesta nu este niciodată departe de suprafaţă.

Articol de Oliver Moody / Traducerea: Adriana Buzoianu