Topul celor mai bune filme europene ale secolului 21, realizat de Euronews: Documentarul românesc Colectiv ocupă locul nouă

Jurnaliștii de cultură de la publicația Euronews au realizat un clasament al celor mai bune filme europene de vizionat în această vară. Topul a fost realizat pe baza câtorva reguli: niciun rezgizor să nu apară de două ori în listă, să fie luate în considerare doar lungmetrajele, iar producțiile să fie lansate după anul 2000. În acest context, documentarul românesc Colectiv ocupă locul nouă în clasament.

1) Portrait de la jeune fille en feu (Portrait of a Lady on Fire)

Regia: Céline Sciamma (Franța – 2019)

Prima noastră alegere pentru cel mai bun film european al secolului XXI este cea a lui Céline Sciamma, care a realizat o dramă romantică franceză extrem de captivantă, Portretul unei doamne în flăcări. Plasată pe o insulă îndepărtată din Bretania, această piesă istorică meticulos lucrată și profund senzuală spune povestea unei artiste (Noémie Merlant) care se îndrăgostește de femeia (Adèle Haenel) pe care a fost însărcinată să o picteze. Modul în care acest film surprinde dragostea este cu adevărat special. Fiecare tușă de pensulă, fiecare privire, fiecare privire evocă perfect fiorul și tensiunea atracției. Portret de doamnă în flăcări împletește teme legate de pasiune, putere și politică, ridicând filmul dincolo de un simplu film de dragoste. Și să vă spunem că subsuorile nu au arătat niciodată atât de erotice pe ecran. Regia abilă a lui Sciamma transmite o tensiune liniștită, dar mereu prezentă pe tot parcursul filmului, care crește treptat până când atinge un crescendo strălucitor în momentele finale. Este greu de descris în cuvinte natura hipnotică și profund hipnotizantă a acestei capodopere cinematografice. Este o adevărată operă de artă și cea mai bună din Europa. Până în prezent.

2) Quo Vadis, Aida?

Regia: Jasmila Žbanić (Bosnia și Herțegovina, Austria, România, Olanda, Germania, Polonia, Franța, Turcia, Norvegia – 2020)

În 2020, regizoarea bosniacă Jasmila Žbanić a realizat unul dintre cele mai devastatoare și mai pline de compasiune filme ale acestui secol și, după cum se poate vedea din lista extinsă a țărilor coproducătoare, Quo Vadis, Aida? poate fi considerat un vârf al ceea ce pot realiza coproducțiile europene. Filmul prezintă cronica masacrului de la Srebrenica din 1995 prin ochii unui traducător al ONU, care este împărțit între datorie și familie, în timp ce genocidul devine din ce în ce mai inevitabil. Restrângând cu abilitate sfera narațiunii, fără a diminua vreodată amploarea unei atrocități din viața reală sau a se împiedica de melodramă, Žbanić creează o odă personală la rezistența umană. Mai mult, ea arată că pasivitatea în fața conflictului este o crimă activă și, expunând păcatele reale ale organizațiilor care trebuiau să îi protejeze pe cei persecutați, îi reamintește spectatorului că în spatele cifrelor și statisticilor din știri sau din cărțile de istorie se află indivizi. O capodoperă devastatoare.

3) Das Leben der Anderen (The Lives of Others)

Regia: Florian Henckel von Donnersmarck (Germania, Franța – 2006)

The Lives of Others, care a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 2007, este un thriller german captivant și ocupă pe bună dreptate locul trei pe podiumul nostru. Filmul urmărește în mod complicat viața duală a lui Gerd Wiesler, un agent al serviciului de securitate din Germania de Est, care ajunge să se încurce cu subiecții pe care este însărcinat să-i supravegheze, ceea ce îl determină să pună sub semnul întrebării chiar tirania statului căruia i-a dedicat fără rezerve întreaga viață. Acest film remarcabil pătrunde pe tărâmul gândurilor ascunse și al dorințelor secrete, prezentând asemănări cu filmul Conversația lui Francis Ford Coppola. Narațiunea sa complexă de spionaj arde lent și explorează teme legate de singurătate, opresiune și fragilitatea naturii umane. Merită remarcate interpretările excepționale ale distribuției, în special interpretarea lui Wiesler de către Ulrich Mühe; reprezentarea sa emană o subtilitate și o emoție remarcabile, în timp ce în exterior păstrează un comportament discret și reținut. Ceea ce este și mai impresionant este faptul că acest film a fost debutul regizoral al lui Florian Henckel von Donnersmarck. De la început până la sfârșit, este impecabil în toate departamentele.

4) Visages Villages (Faces Places)

Regia: Agnès Varda & JR (Franța – 2017)

A fost o confruntare între trei documentare ale regretatei, marii Agnès Varda. Documentarul său emoționant despre agricultură din 2000, Les Glaneurs et la Glaneuse (Eu și culegătorii), frumosul Les Plages d’Agnès (2008) sau Visages Villages (Locuri cu chipuri), penultimul film al legendarei regizoare franceze înainte de moartea sa în 2019. O alegere dificilă, dar cel din urmă a fost ales. Este un documentar realizat de și despre Varda și enigmaticul artist de stradă francez JR. Duo-ul improbabil – o tânără de 30 de ani conștientă de imagine și octogenarul direct, dar amabil – sunt inima care bate în acest film superb, care se apleacă asupra cuplului lor incongruent. Premisa este simplă: cuplul ciudat face turul Franței rurale, ascultă poveștile de viață ale oamenilor obișnuiți, îi fotografiază și apoi le lipesc chipurile lor mărite pe pereții clădirilor. Acest efort aparent banal încurajează reflecția și multă introspecție, în timp ce Varda se gândește la munca sa de o viață, la sănătatea sa șubredă și la figurile cheie din trecutul său. Este extrem de emoționant de privit. Dar și înfiorător, mai ales atunci când ultimul contemporan în viață al lui Varda, Jean-Luc Godard, îl supără fără milă pe regizor în ultimul act. Este un moment mărunt, dar care are un impact emoțional devastator – mai ales dacă ne gândim la temele impermanenței și memoriei. Faces Places funcționează cu brio pe trei niveluri: ca o mărturie jucăușă a formei documentare, un omagiu profund emoționant adus vieții lui Varda și o oda neprețuită la empatie prin întâlniri sociale care afirmă viața. Absolut esențial.

5) Grave (Raw)

Regia: Julia Ducournau (Franța – 2017)

Cu cinci ani înainte de a deveni prima femeie care a câștigat premiul Palme d’Or solo pentru realizarea sa „Titane”, scenarista și regizoarea franceză Julia Ducournau ne-a oferit Grave (Raw), filmul său de debut îndrăzneț și cu o tematică complexă. A fost o declarație de intenție neclintită și, pe alocuri, grețos de tactilă, anunțând o nouă voce interesantă nu numai în genul horror, ci și în cinematografia în general. Raw este un film despre maturitate, o poveste modernă de metamorfoză care abordează feminitatea, sorgintea și traumele familiale moștenite, totul cu un exces de măsură. Ducournau folosește potențialul narativ al canibalismului pentru a comenta nonconformismul și acceptarea prin intermediul iubirii necondiționate, și rare sunt filmele care își susțin straturile alegorice cu o asemenea verva vizuală, intensitate și umor rău. Acea mică înțepătură otrăvitoare de la sfârșitul filmului este perfecțiune pură, amintindu-ne tuturor că Franța a împins genul horror prin lansarea anterioară a mișcării New Extremity; acum a mers mai departe, oferind cinematografiei europene una dintre cele mai feroce voci noi ale sale.

6) El laberinto del fauno (Pan’s Labyrinth)

Regia: Guillermo del Toro (Spania, Mexic – 2006)

Basmele nu sunt doar pentru copii, iar Labirintul lui Pan de Guillermo del Toro o dovedește cu prisosință. Filmul este o adevărată minune cinematografică, o simfonie încântătoare de povestiri, design artistic și teatralitate pură. Plasat pe fundalul obsedant al unei Spanii franțuzești distruse de război, filmul explorează cu măiestrie puterea imaginației ca un far de speranță în fața realităților dure ale vieții. Prin ochii inocenți ai protagonistei, Ofelia, interpretată cu brio de Ivana Baquero, Del Toro țese o interacțiune tematică distinctă între bine și rău, un motiv care este un punct culminant recurent în filmografia sa. Amestecul perfect al filmului între ororile anxietății războiului și lumea fermecătoare a peisajului de basm al Ofeliei este pur și simplu fermecător. Iar fiecare detaliu meticulos lucrat, de la cinematografia și designul sonor, până la prezența iconică și înfricoșătoare a omului palid, este o dovadă a viziunii artistice de neegalat a lui Del Toro. Pe scurt, „Labirintul lui Pan” este un film pe care trebuie să-l vedeți neapărat. Singurul motiv pentru care ratează la limită Top 5 este faptul că este o coproducție cu o țară non-europeană.

7) The Zone of Interest

Regia: Jonathan Glazer (Marea Britanie, Polonia – 2023)

It may not have won this year’s Palme d’Or, but British director Jonathan Glazer’s first film in 10 years after 2013’s Under The Skin (which was also a strong contender for this list) was all anyone could talk about on the Croisette, and confidently shoots up into our Top 10. This year’s Grand Prix winner is a profoundly disturbing and audacious film that will leave you rattled. It is not the first film to tackle the subject of the Holocaust and the Final Solution, but few have achieved what Glazer has with The Zone of Interest. By adapting Martin Amis’ book of the same name, he also embraces what Hannah Arendt referred to as the “banality of evil” and brings it to the screen by exploring the troublingly identifiable humanity behind the lives of those who perpetrate the most unspeakable of crimes. It follows an Auschwitz camp commandant and his family who build a dream life for themselves in their home situated on the other side of the concentration camp wall. We observe the everyday domesticity of the family, the living space they have built next to a dying one. Glazer doesn’t depict the death camp’s atrocities directly; he chooses to set the horrors on the edges to better mirror the family’s detachment and how these people are not in denial – like the audience, they see the wider picture, but they choose to be complicit. On a formal level, The Zone of Interest is a daring masterstroke which breaks conventional expectations when it comes to similar premises; film students will be dining out on this one for years to come, analysing the the disquieting framing, the detachment effect of the static camera, the sudden monochrome segments depicting resistance which, coupled with Mica Levi’s eerie score, buttress the film’s disturbing examination of disassociation, normalization and even the briefest possibility of hope. The Zone of Interest is a uniquely visceral and prodigiously executed work, and a fitting tribute to the author of the source material, who died one day after its premiere.

8) Persepolis

Regia: Marjane Satrapi, Winshluss (Franța – 2007)

Bazat pe romanul grafic cu același nume al lui Marjane Satrapi, Persepolis aduce la viață experiența unei tinere care a crescut în timpul revoluției iraniene. Cu ajutorul romancierului grafic francez Winshluss, desenele alb-negru ale lui Satrapi trec fără probleme de la pagină la ecran; o maleabilitate minimalistă care exprimă și explorează cu acuitate identitatea socio-culturală pe fundalul unei legi fundamentaliste islamice opresive. În timp ce întunericul uriaș al maturității și al realității se profilează, Persepolis este, de asemenea, plin de momente delicate și intime, cum ar fi atunci când Satrapi povestește cum sânii bunicii sale miroseau întotdeauna a flori proaspete de iasomie. Este o vizionare uluitoare, care nu seamănă cu nimic altceva, natura personală a animațiilor reușind să se conecteze cu publicul – și să-l educe – într-un mod plin de umor, uneori dur și obsedant, care întristează și înalță spiritul în egală măsură.

9) Colectiv (Collective)

Regia: Alexander Nanau (România – 2019)

Colectiv este un film documentar de mare impact în cea mai bună formă, nu doar recomandat, ci obligatoriu de vizionat. A câștigat premiul pentru Cel mai bun documentar la Premiile Europene de Film 2020 și a fost primul film românesc nominalizat la Oscar la cea de-a 93-a ediție a Premiilor Oscar (pentru Cel mai bun film documentar și Cel mai bun film de lungmetraj internațional). Nu este o hiperbolă să afirmăm că Colectiv se situează ca unul dintre cele mai importante documentare de investigație din ultimii 23 de ani, la egalitate cu unele dintre cele mai bune lucrări ale Laurei Poitras (Citizenfour și All The Beauty And The Bloodshed). Regizat, produs și montat de Nanau, filmul aprofundează incendiul izbucnit în timpul unui concert rock gratuit la clubul Colectiv în 2015 în București, care a ucis 27 de persoane pe loc și alte 37 în lunile următoare. Urmărim poveștile duble ale unor jurnaliști de investigație care relatează consecințele tragediei, descoperă corupția din sistemul public de sănătate și expun tacticile de evitare a responsabilității și minciunile sfruntate ale guvernului român. Și tocmai când crezi că a fost descoperit miezul problemei, alte scandaluri sunt dezvăluite într-o cutie a Pandorei putredă care continuă să scuipe. Este o expunere captivantă și puternică a unor nelegiuiri instituționale care arată că, atâta timp cât există persoane hotărâte să caute adevărul, nedreptatea nu trebuie să prevaleze.

10) Das weiße Band – Eine deutsche Kindergeschichte (The White Ribbon)

Regia: Michael Haneke (Germania, Austria, Franța, Italia, Canada – 2009)

Decizii, decizii… Intrăm în Top 10 cu regizorul austriac Michael Haneke, care a realizat opt lungmetraje din 2000 încoace și toate sunt destul de remarcabile. Printre concurenții pentru acest loc se numără The Piano Teacher, Caché și Amour, și niciunul dintre ele nu ar fi fost deplasat. Cu toate acestea, The White Ribbon este, fără îndoială, cea mai mare realizare a lui Haneke, atât ca amploare, cât și ca stare de spirit. Acțiunea are loc în satul german fictiv Eichwald în 1913, unde pastorul, baronul și doctorul conduc spectacolul ierarhic și patriarhal. Această comunitate rurală protestantă, aparent liniștită, este de fapt afectată de acte de răutate anonime și de întâmplări misterioase, care transpiră un sentiment de neliniște și represiune care mocnește. Copiii din sat sunt acuzați că sunt preparatorii din spatele evenimentelor inexplicabile din sat, iar degetul îndreptat spre ei reflectă scopul lui Haneke de a privi la rădăcina răului și la modul în care toate absoluturile, fie ele politice sau religioase, duc la ce e mai rău în umanitate. Cinematografia monocromă sumbră completează atmosfera tulburătoare și susține această parabolă despre fundamentele răului și climatul de violență în care s-a născut nazismul. Rezultatul final este o poveste captivantă și provocatoare, care i-a adus pe bună dreptate cineastului Palme d’Or în 2009, iar modul în care Panglica albă continuă să nu ofere răspunsuri ușoare la enigma sa sinistră face din acest film o adevărată capodoperă modernă.