Tradiții de Joia Mare din Săptămâna Patimilor: se vopsesc ouăle, copiii umblă prin sat cu toaca

Joia Mare din Săptămâna Patimilor se mai numeşte Joia Neagră sau Joimăriţă. Tradițiile populare sunt numeroase în această zi, iar cea mai plăcută e că se vopsesc ouăle. Cine n-a terminat de tors nici că mai toarce. Nu se lucrează în această zi. Se face, în schimb, borş, iar tradiția spune că borşul din Joia Mare ţine tot anul. Cine doarme în această zi va fi leneş şi netrebnic, adică nu va fi bun de treabă, până în anul următor. Fetele fac vrăji, ca să fie plăcute băieţilor, transmite News.ro.

Irina Nicolau scrie în „Ghidul sărbătorilor româneşti” (Humanitas, 1998) că „pentru morţi se fac focuri din vreascuri rupte cu mâna, netăiate. Pe lângă foc se aşează scaune, se pune pâine cu vin, se tămâiază. În această zi morţii se pregătesc să vină pe pământ, aşa că trebuie să fie ajutaţi şi primiţi bine. Pe morminte se varsă apă şi se pun lumânări şi aşchii de lemn aprinse. Copiii umblă prin sat cu toaca şi cântă: Toacă tocănelele,/ Joi, Joimărelele./ Paşte popa vacile/ Pe toate ogaşele,/ Duminică-i Paştele”.

În Joia Mare cade Nunta urzicilor. Din momentul în care înfloresc, urzicile nu mai sunt bune de mâncat. În unele locuri există obiceiul de <strigare peste sat>, asemănător celui de la Lăsata Secului. Tinerii se strâng şi, într-o formă ce poate aminti unui orăşean de brigăzile de agitaţie, fac publice greşelile celor păcătoşi.

În Joia Mare femeile vopsesc ouăle. Cele roşii se numesc merişoare. Cele cu modele se numesc, de la o zonă la alta, ouă împistrite, încondeiate, scrise, pictate ( pictate cu ceară ), muncite, chinuite. Legendele despre ouăle de Paşte sunt foarte numeroase. Primul ou încondeiat de încercare se numeşte <cearcă>. Se vopsesc şi ouă negre dar mai rar. Numele motivelor de pe ouă sună familiar: brâul popii, suveica, oala legată, crucea rusească, roata carului, mânecă sucită, floarea Paştelui, brăduţul, cercelul doamnei, lintea, garoafa, frunza nucului, ghiocelul, grâul câmpului, calea rătăcită, fluturul, peştele, păianjenul, laba gâştei, aripioara, berbecele, unghia caprei, urechile iepurelui, creasta cocoşului, laba broaştei, laba racului, laba cârtiţei, inelul ciobanului, cârja, steaua, fluierul ciobanului, pălăria neamţului….În lumea oraşului, care este domeniul unde omul obişnuit ţine cu atâta minuţie socoteala ornamentelor?

Ouăle muncite nu se dau de pomană – nu le primeşte Dumnezeu. Unele sunt pline, deci se pot mânca, altele, goale, se înşiră pe aţă şi se pun la icoană. Scrisul ouălor se plăteşte. Femeile mai pricepute îl fac şi pentru alte case. Se plăteşte pe claie. O claie numără 30 de ouă. Numai oul roşu se duce la câmp; el se păstrează peste an ca să te apere de farmece. Şi Dracu tot de ouăle roşii se interesează. Cică el de două lucruri întreabă: dacă oamenii mai colindă şi dacă mai fac ouă roşii. Când n-or mai face asta, Dracu devine stăpân peste lume.

Se crede că oamenii care ciocnesc între ei ouă de Paşte se întâlnesc pe lumea cealaltă. Se ciocneşte capul cu capul şi dosul cu dosul. În prima zi de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap. Cel mai mic (în vârstă, în importanţă) ţine oul şi cel mare îl ciocneşte: Hristos a înviat!, Adevărat a-nviat!. Se ciocneşte şi pe luate – cine sparge oul are voie să-l ia, iar dacă partenerul refuză să i-l dea, pe lumea cealaltă îl va mânca stricat şi uns cu păcură. După unii ouăle se ciocnesc până la Înălţare. Alţii cred că mai poţi s-o faci de Duminica Mare a Rusaliilor.