Tradiții uitate de Paște: Sașii băteau un cocoș, iar apoi îl găteau / Românii aveau un obicei, atribuit acum catolicilor: stropeau fetele, dar nu cu parfum, ci cu apă / ”Astfel își liniștesc mamele fetele, iar inul nu se face înalt”

Un cercetător german trimitea în 1865 peste 150 de mii de formulare în toată Europa, în spațiul vorbitorilor de limbă germană, prin care cerea să i se transmită date legate de folclorul etnografic.

Era interesat inclusiv de tradițiile celorlalte națiuni care locuiau în aceste zone, iar datorită lui aflăm acum de multe date legate de folclorul și etnografia românilor din Ardeal.

Planul său era să realizeze o operă cu titlul „Monumenta mythica Germaniae“, pentru care prezintă primul „Referat“ în 1858.

El întocmește un chestionar parțial, privitor la obiceiurile agrare, în special cele ale recoltării, înțelegînd că un domeniu mai vast ar dăuna valorii lui.

A tipărit chestionarul în peste 150.000 exemplare în limba germană și în traducere (franceză, olandeză etc.) care au fost trimise spre completare în toate părțile Germaniei din acea vreme, dar și în Polonia, Austro-Ungaria, Elveția, Franța, Țările de Jos etc.

35 de întrebări vizau obiceiurile la semănat, secerat, legat, protecția culturilor, începutul și sfârșitul muncilor, formule de salut, demoni ai culturilor și rituri ale fertilității.

Multe dintre aceste detalii au apărut în lucrarea scrisă de Hanni Markel ”Cu privire la ancheta lui W. Mannhardt (1865). Răspunsurile de la sașii din Ardeal”.

În prezent, materialul Mannhardt se află în 33 de mape la Deutsche Staatsbibliothek din Berlin, iar partea referitoare la teritoriul României cuprinde 126 pagini, din care 106 reprezintă răspunsuri de la sașii din Ardeal la chestionar, iar restul de 20 pagini constituie însemnări personale ale lui Mannhardt.

Discipol al fraților Grimm, Mannhardt se interesa de tradițiile ardelenilor

Interesant este și că Mannhardt era un discipol al fraților Grimm, în special al lui Jacob Ludwig Karl Grimm, un cunoscut lingvist, folclorist și scriitor german. Este cunoscut mai ales pentru cele două volume de povești pe motive populare germane, pe care le-a scris împreună cu fratele său Wilhelm Grimm.

Mannhardt încerca să ducă munca acestuia mai departe și să găsească mai multe detalii legate de tradițiile germane, inclusiv din zona foștilor ”landleri” din Transilvania.

Așa aflăm, de exemplu, o serie de tradiții legate de Paște.

Astfel, din Agnita se consemnează un obicei despre care astăzi nu mai știe nimeni: ”hahnenschlagen”, sacrificarea cocoșului.

”Se practică aici și în alte localități lovirea sau împușcarea cocoșului în ziua a doua și a treia de Paști.”

În Țigmandru sunt săgetați doi cocoși, cu arcul, de către juni, lucru pentru care ei cer aprobarea preotului. „Cine nimerește mortal un cocoș trebuie să-l pregătească și să mai dea pe lîngă el atâta, cât să ajungă tuturor junilor pentru o mîncare“, scrie în studiul lui Hanni Markel, realizat  în baza chestionarului lui Mannhardt.

„În a doua zi de Paști se mai practică așa-numita lovire a cocoșului (Hahnenschlagen) cu ochii legați, sau împușcarea cocoșului de către tineretul masculin mai în vîrstă, acesta se află însă în regres și va dispărea poate cu totul în curînd“, se precizează într-un chestionar completat în 1858.

Aproape identică e informația din Dedrad cu cea din Roadăș: „înainte vreme era obișnuit să se lovească cocoșul cu ochii legați — astăzi se practică împușcarea cocoșului. De asemenea mai demult se obișnuia să se lovească a doua zi de Paști, tot cu ochii legați, ouăle roșii”.

În Laslea (Sibiu), băieții de școală săgetau cocoșul cu arcul. Din Cincșor (Brașov) se consemnează: „A treia zi de Paști, cocoșul e lovit de femei cu o bîtă în mînă, legate la ochi, iar bărbații îl împușcă“.

Vom mai cita câteva relatări, majoritatea dintre ele vorbesc de regresul în care se află acest obicei:

„A treia zi de Paști se mai întîmplă uneori să fie lovit cocoșul“. „Împușcarea cocoșului a doua zi de Paști are loc tot mai rar“. „Împușcarea cocoșului, lovirea cocoșului în cea de-a treia zi de Paști a fost general obișnuită, însă acum apare numai răzlețit, ici-colo“.

La momentul anchetei, obiceiul se mai practica în Cloașterf (5), probabil și la Daneș (19), in Zlagna (22), Cisnădie (27), Apoldul de Sus (28), Felmer (30), Viscri (31).

Din Pianu de Jos (Alba), deținem o informație pe cât de prețioasă prin precizia ei, pe atât de caracteristică pentru atitudine: „Lovirea cocoșului a avut loc aici pînă în anul 1836, și anume a treia zi de Paști, însă a căzut în sfârșit această brutalitate, prin procesul de purificare“ — și, parcă o întărire a aceleiași concepții: „Mai demult se practica lovirea cocoșului a doua zi de Paști la copiii de școală, a fost însă desființat pentru a feri copiii de abrutizare. Acum mai există la tineret în aceeași zi «împușcarea cocoșului», cînd se trage atâtea cu gloanțe în sărmanul cocoș legat ca țintă de un par, până cînd unul nimerește. Cel care-l lovește e obligat să-l pregătească, să adăuge, mai mult sau mai puțin, dând cetei de feciori (der Bruderschaft), o masă, de la care desigur nu lipsește jocul și veselia“.

Istoria udatului fetelor de Paște

În aceleași chestionare apare și o tradiție a românilor despre care acum nu se mai știe nimic. Poate și pentru că este în strânsă legătură cu semănatul cânepei, cultură puțin practicată acum.

Pentru o recoltă bună trebuiau efectuate unele acțiuni magice, atât în ce privește o bună rodire, cât și evitarea daunelor. Ca să crească bine grâul, primul pumn de sămânță trebuia aruncat înapoi sau peste cap. Cel care semăna in nu avea voie să se aplece, „dar numai în glumă“, la semănatul cânepii, semănătorii purtau cămăși rupte, ca să fie bună cânepa pentru altele noi, iar ca să se facă înalte cânepa și inul, sămânța sau sacul trebuiau aruncate în sus.

Tot creșterea cânepii și a inului era vizată prin udarea fetelor (și a femeilor) în a doua zi de Paști: „astfel își liniștesc mamele fetele, altfel inul nu se face înalt“.

Obiceiul „stropitul fetelor” este o tradiție populară care se desfășoară și acum în diverse zone din Ardeal în ziua de Paște sau în a doua zi de Paște. Acest obicei implică băieții sau tinerii din sat care, echipați cu galeti sau vase cu apă, umblă prin sat și ”stropesc” fetele și femeile, în semn de respect și pentru a le proteja de spiritele rele. Catolicii folosesc parfumul, obicei preluat și de români, ulterior.

Tot cu acest scop magic erau așezate puzderii de cânepă la capătul ogorului proaspăt însămânțat, iar în alte părți, o cruce din spice, cu mențiunea că mai ales sătenii români practică acest obicei.

Cânepa era conectată mai ales de Joia Mare, Joimărița, cum era cunoscută. Erau împământenite tradiții menite să stimuleze torsul cânepii.

După unele informații, în Joia Mare nu se țese, nu se toarce și nu se coase la cămăși pentru ca peste vară să nu bată piatra, să nu fie secetă și pentru ca să rodească pomii și semănăturile, deci obiceiul are și funcții agrare.

Întrucât se referă la activitatea tinerilor (fete, feciori) și numai rar la aceea a femeilor sau la liniștirea copiilor, nu este exclus să fi avut și o funcție de inițiere în muncă, atât de specifică și altor obiceiuri din ciclul calendaristic. Este de fapt un fel de judecată a îndemânării și priceperii la muncă, la care se supune întreaga colectivitate a satului, nefiind excluse nici străvechi funcții în plan magic, azi greu descifrabile.

În zona maghiară, aflăm că în satul Araci, acum în județul Covasna „la Paşti, feciorii români păzeau biserica ca să nu fie furată toaca de către feciorii satelor vecine. După ce zoreau, primeau de la fete 12 ouă de găină şi unul de gîscă“.