Trei argumente care demonteaza mitul războiului economic declanșat de Vest împotriva României

Multă lume explică atitudinea ostilă a Vestului față de guvernul României printr-un potențial război economic pe care guvernul l-ar câștiga în prezent. Argumentele – folosite peste tot în regiune – pot fi foarte ușor demontate.

1. Străinii mulg țara de bani.

Veniturile din investiții pe care străinii le scot din România se înregistrează în contul curent. Investițiile străinilor sunt înregistrate în poziția investițională. Dacă ar fi adevărat că străinii scot din România mai mulți bani decât investesc, atunci suma veniturilor din investiții din 1990 încoace ar trebui să fie mai mare decât poziția investițională. Nu doar că acest lucru nu este adevărat; diferența se mărește continuu în favoarea investițiilor străine. Mai mult, profitul reinvestit de firmele străine se înregistrează ca o ieșire de bani în contul curent și o intrare în investițiile străine directe. Este o operație contabilă pentru că profiturile reinvestite nu părăsesc țara. Ca urmare, diferența dintre investiții străine și veniturile repatriate de străini (din care se scad profiturile reinvestite) este mult mai mare.

Concluzia: investitorii străini au adus bani în România, continuă să aducă și să creeze locuri de muncă. Asta nu înseamnă că investitorii locali sunt mai puțin importanți. Această tensiune între investitori locali și străini e creată artificial de politicieni. Din păcate investitorii locali sunt mult mai mici decât în țările din jur din cauza mediului de afaceri neprietenos din ultimii 30 de ani (legislație mai proastă, schimbări dese de impozite, inflație mai mare decât în regiune etc). Toți guvernanții din 1990 încoace sunt de vină pentru asta.

2. Băncile au început să înregistreze profituri după ce s-a încruntat guvernul la ele.

Profitul băncilor nu e determinat doar de nivelul activității, care a crescut continuu în ultimii ani. Un factor esențial care a întârziat înregistrarea de profit a fost scoaterea din bilanț a creditelor neperformante.

Puțină istorie: După criza financiară, România a avut cele mai mari credite neperformante din regiune din trei cauze principale.
Băncile au lăsat companiile și populația să se îndatoreze excesiv. Populația a luat credite prea mari în comparație cu ce putea să ramburseze. Și băncile, și populația au greșit. Nu e o problemă de oul sau găina.

Dar factorul de care prea puțină lume vorbește este nivelul excesiv de mare al dobânzilor din perioada 2009-11. La sfârșitul anului 2008, BNR a intervenit masiv să prevină deprecierea leului. Nu a fost un “atac speculativ”. Acest termen de filme cu James Bond a înlocuit adevăratul nume al acelui episod: criză valutară. România anului 2008 depindea masiv de capitaluri străine pentru a-și finanța importurile.

Masiv înseamnă de aproape 4 ori mai mult decât acum (ca procent din PIB). În momentul în care investitorii străini au decis să se retragă din țările emergente (fără discriminare), importurile României și ale regiunii nu au mai putut fi finanțate. Monedele din regiune (forintul, coroana cehească, zlotul) s-au depreciat puternic. BNR a ales să apere leul înainte de alegerile din 2008. Metoda folosită a fost cea la care au apelat aproape toate băncile centrale confruntate cu astfel de crize valutare (și pe care o folosesc și turcii acum): străinilor li s-a tăiat accesul la moneda locală. Rezultatul: dobânzile ROBOR au crescut puternic și au rămas mai mari decât în restul regiunii pentru aproape 3 ani (fapt foarte ușor de verificat).

Nici băncile, nici populația, nici companiile nu au anticipat acest lucru. Situația asta se numește control de capital și, teoretic, ar fi fost imposibilă: oficial, România liberalizase fluxurile de capital. Așa-zisul atac speculativ nu a fost decât închiderea brutală a pieței de către BNR care nu putea să apere leul în alt fel. Care a fost rezultatul final? Banca centrală nu a putut evita deprecierea leului și cursul de schimb a crescut puternic în 2009. Astfel, leul s-a aliniat cu întârziere suratelor din regiune. Dar efectul asupra dobânzilor a durat. Dobânzile mari s-au adăugat crizei prin care trecea România și, din păcate, multe familii și companii nu au mai reușit să-și plătească ratele la credite, deși au făcut tot ce au putut. Pentru unii, drama asta continuă la zece ani de la începerea crizei. Aici se încheie episodul de istorie.

În ultimii ani, băncile au vândut portofolii mari de credite depreciate la prețuri mult sub valoarea rămasă de rambursat. Diferența a fost înregistrată ca pierdere, anulând ani la rând profitul. Ce s-a schimbat în ultimul timp? În primul rând stocul de credite neperformante s-a diminuat masiv (de la peste 30% din credite la 6,2% la sfârșitul lui martie 2018). În al doilea rând, actualul guvern a schimbat legislația: pierderea din vânzarea creditelor depreciate nu mai este integral deductibilă fiscal. Adică băncile plătesc și impozit când înregistrează pierderea din vânzarea creditelor neperformante.

Concluzia: băncile fac profit pentru că și-au curățat bilanțurile și guvernul nu vrea mai multă curățenie.

3. Guvernul i-a supărat pe investitori pentru că vrea să păstreze mai mulți bani în țară.

Mi-aș dori să fie adevărată partea cu mai mulți bani în țară. Dar adevărul este altul. România a avut foarte rar o strategie de atragere a investitorilor străini. Faptul că mare parte din întreprinderile românești din industria grea și chimică au fost privatizate cu firme de apartament și tot felul de dubioși nu e întâmplător: țeparii și șpăgarii trag la țepari și șpăgari. Alte companii vândute către investitori respectabili au fost date pe mai nimic din cauză că respectivele companii erau vaci de muls pentru politicieni și, de cele mai multe ori, înregistrau pierderi la momentul vânzării. Calitatea și cantitatea investițiilor străine din România reflectă calitatea politicienilor care ne-au condus. Nu e nevoie să recapitulez cine și ce privatizări a făcut.

Mai e ceva de amintit aici: unii spun că lucrurile sunt ok, de fapt, și că străinii se plâng continuu dar nu pleacă de aici. Cred că problema se pune altfel: dacă ne-am fi ținut de toate promisiunile făcute investitorilor adevărați, n-am fi avut investiții mai mari? Ar mai fi avut azi Renault fabrică atât de mare la Tanger dacă autostrada Pitești – graniță ar fi fost făcută la timp? S-ar fi dus Mercedes și BMW într-o țară cu puțini muncitori disponibili ca Ungaria dacă am fi avut drumuri bune și o legislație clară?

În viziunea celor care cred că europenii vor să ne înrobească, probabil că da. Eu îmi aduc bine aminte discuția din jurul uneia din investițiile mari făcute în regiune, când lipsa infrastructurii și sistemul de impozitare în continuă schimbare ne-au descalificat, deși aveam multe alte avantaje. De atunci am involuat. În ultimii doi ani, România nu mai e pe listă atunci când investitorii mari ne cer părerea despre potențiale destinații de investiții.

Rezultatul: România e singura țară din blocul estic al UE care încă are importuri de bunuri și servicii mai mari decât exporturile. Dacă vina ar fi a europenilor hrăpăreți, nu am fi singurii în situația asta. Până și bulgarii au surplus comercial.

Politicienii dau mereu vina pe alții atunci când nu fac lucrurile bine. E ușor să creeze tot felul de scenarii fanteziste pentru a ascunde propria incompetență. Nu sunt ai noștri singurii cu un astfel de discurs. O face Viktor Orbán din fruntea unei țări care a beneficiat cel mai mult de integrarea europeană. O face Mateusz Morawiecki după ce a fost aproape un deceniu CEO-ul Santander în Polonia. Dar, când se opresc din vorbit, au grijă să mai aducă niște investiții străine ca să-și permită toate pomenile electorale. Guvernanții noștri au uitat acest ultim aspect.