Turcia continuă cu Erdogan. Ce urmează pe plan intern, în economie şi în politica externă

Şeful statului turc, Recep Tayyip Erdogan, a câştigat alegerile prezidențiale de duminică din Turcia, primind din partea alegătorilor puteri extinse asupra legislativului şi sistemului juridic din ţară. După aproape 16 ani în fruntea Turciei (două mandate de premier şi unul aproape complet de preşedinte), Erdogan îşi consolidează puterea absolută în ţara cu aproape 81 de milioane de locuitori. Partidul său conservator, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), și aliații acestuia din Alianţa Poporului au atras de asemenea aproximativ 53% din opţiunile de vot, urmând să domine Marea Adunare Naţională de la Ankara. Scrutinul, care s-a desfăşurat în condiţiile în care Turcia se află încă în stare de urgenţă (impusă după tentativa de lovitură de stat din urmă cu doi ani), a marcat începutul intrării în vigoare ale modificărilor aduse Constituţiei prin referendumul contestat de anul trecut, care transformă ţara dintr-o republică parlamentară într-un regim prezidenţial.

Multe voci au spus că alegerile erau ultima șansă de a împiedica Turcia să devină un stat autoritar, după ani de zile în care Erdogan a brutalizat constant o parte importantă a societăţii turce, de la naţionaliştii kurzi la social-democraţi, de la politicienii de stânga la cei liberali şi jurnalişti, care au ajuns să îl deteste profund. Fără îndoială, victoria celui pe care susţinătorii săi îl numesc „Regele” va avea consecințe politice, economice şi sociale importante pentru Turcia, iar politica externă (cu dosare sensibile precum relaţia cu Uniunea Europeană, Rusia şi Statele Unite, cooperarea cu NATO, securitatea în Irak și Siria sau fluxurile de imigranţi care urmăresc să ajungă în Europa) va fi şi ea afectată profund.

Muharrem Ince, speranţa opoziţiei de a pune capăt domniei lui Erdogan, a obţinut doar 31% din voturi. Candidatul Partidului Republican al Poporului (CHP), social-democrat, nu a reuşit să producă surpriza aşteptată de multă lume şi să câştige fotoliul de lider al Turciei, în ciuda faptului că entuziasmul său a dat un suflu nou opoziţiei obosite. După anunţarea rezultatelor scrutinului, Ince a afirmat că Turcia a intrat într-o perioadă periculoasă a „regulii unui singur om,” în care Erdogan va fi nu doar liderul AKP şi şeful statului, ci şi şeful guvernului, consolidându-şi puterea asupra armatei şi poliţiei. Preşedintele numeşte deja majoritatea judecătorilor de la tribunalele superioare şi, datorită victoriei AKP în alegerile parlamentare, atât Adunarea Naţională, cât şi puterea executivă se vor afla de acum în mâinile lui Erdogan. Politicianul de 64 de ani devine astfel cel mai puternic lider al Turciei după Mustafa Kemal Atatürk, cel care a pus bazele ţării în 1923, pe ruinele fostului Imperiu Otoman.

Venit la putere în 2003 ca un politician pro-european şi un islamist modern, care susţinea democraţia şi liberalismul economic, Erdogan a transformat profund ţara, însă de-a lungul anilor a devenit tot mai autoritar şi mai conservator. Scrutinul de duminică a fost gândit ca momentul culminant pentru acapararea definitivă a puterii printr-un mandat de hiperpreşedinte. Omul “miracolului economic,” care a făcut ca Turcia să intre în clubul celor 20 de ţări cele mai bogate şi campionul majorităţii conservatoare, islamiste şi naţionaliste, Erdogan se confruntă în prezent cu o economie şubrezită şi cu o opoziţie puternică. După alegerile de duminică, ţara va continua să fie divizată, iar deriva autocratică a lui Erdogan, epurările în masă de după tentativa de lovitură de stat din vara anului 2016 şi arestarea opozanţilor şi a ziariştilor (cu zeci de mii de persoane închise în ultimii ani), l-au transformat într-un personaj controversat şi detestat nu doar de o parte importantă a turcilor, dar şi de multe dintre cancelariile occidentale. Ca și în alte țări în care lideri autocraţi au câștigat la urne, mulți alegători turci par însă să fi acceptat argumentul lui Erdogan că o autoritate centralizată solidă este esențială pentru a crea un stat puternic și a proteja ţara împotriva amenințării terorismului.

Dar care ar putea fi implicaţiile victoriei lui Erdogan şi ale AKP pentru scena internă şi internaţională?

Pe plan intern:
* Noul regim prezidenţial, gândit şi cultivat de către Erdogan de când a fost ales pentru prima dată preşedinte al Turciei, în august 2014, a intrat aşadar în vigoare. Regimul politic al țării este acum cel imaginat de Erdogan, în care președintele își asumă puteri sporite, iar funcția de prim-ministru este eliminată. Preşedintele numeşte de-acum miniştri şi vicepreşedinţi, intervine în sistemul juridic şi poate declara starea de urgenţă. Ţinând cont de precedentele sale autocratice şi de majoritatea abolută pe care AKP şi aliaţii săi o deţin în Marea Adunarea Naţională (circa 343 de mandate din totalul de 600), nimeni nu poate garanta că Erdogan va respecta valorile şi regulile democraţiei liberale.

* Justiția, mass-media și societatea civilă vor rămâne sub controlul strâns al guvernului şi, foarte probabil, procesul de eliminare a „dușmanilor statului” din instituţii va continua. Deși, teoretic, o relaxare a politicilor represive ar putea avea loc în perioada următoare, destabilizarea cauzată de tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 se va menţine, făcând astfel ca represiunea împotriva opozanţilor să devină o politică standard a statului. Aşa cum am spus şi înainte, această situație va duce la o tensiune permanentă în rândul societății turcești divizate şi la un exod important al intelectualilor.

* Dificultăţile economice ar putea să-l determine pe Erdogan să-şi reducă retorica beligerantă şi anti-occidentală, dar ar putea, de asemenea, să intensifice tulburările interne şi să dea naştere unor provocări politice neaşteptate. Aşa cum s-a văzut şi în campania electorală, opoziţia a prins un suflu nou, e energizată și dă semne că ar putea să acţioneze ca un bloc unit împotriva liderului autocrat de la Ankara.

* De asemenea, relațiile cu kurzi din Turcia vor rămâne probabil tensionate din cauza segmentului naționalist al Alianţei Poporului ce domină legislativul de la Ankara. Acest lucru va face puţin probabilă relansarea procesului de pace, inițiat de Erdogan în 2012, pe vremea când era premier.

Pe plan economic:
* În ceea ce privește economia, instituirea unui regim prezidențial executiv va avea, în mod inevitabil, un impact și mai mare asupra investițiilor interne și externe, precum și asupra ratelor dobânzilor. Aşa cum a declarat pentru G4Media.ro şi expertul Guney Yildiz, bursier în cadrul European Council on Foreign Relations (ECFR), economia este principala preocupare a turcilor, iar gestionarea chestiunilor economice nu mai reprezintă pentru Erdogan un punct forte. Deriva lirei turceşti, care a scăzut la un minim istoric faţă de dolarul american, inflaţia ce a ajuns la 12% şi preţurile în creştere fac ca turcii de rând să resimtă degringolada economică.

În plus, Erdogan a înrăutățit lucrurile, sugerând recent că dorește să controleze ratele dobânzilor, stârnind astfel temeri printre investitorii străini care se tem că Banca Centrală îşi va pierde independenţa. În stilul său populist caracteristic, preşedintele a dat vina pe “forţele din afara Turciei” pentru situaţia precară a economiei ţării. Nu e de mirare că multe voci susţin că el este aproape rupt complet de realitatea economică a ţării şi nu e în stare să mai accepte niciun fel de criticism. Într-o ţară lipsită de resurse naturale şi care depinde de investiţiile străine, deciziile lui Erdogan şi stilul său paranoid nu fac altceva, decât să destabilizeze economia.

La 14 mai 2018, liderul turc și-a explicat intenția de a-și asuma un rol mai important în politica economică. El a numit ratele dobânzilor „mama și tatăl răului,” continuând să susţină o politică scăzută a ratei dobânzilor, bazată pe concepte financiare islamice. În plus, în mod constant, opinile lui Erdogan s-au ciocnit cu cele ale viceminiştrilor pentru afaceri economice și guvernatorilor Băncii Centrale.

Criza monetară a indicat că teoriile sale privind rata scăzută a dobânzii nu sunt în niciun fel compatibile cu poziția economică a Turciei: țara are nevoie de bani pe termen scurt și de investiții străine directe, iar economia sa depinde de Uniunea Europeană în ceea ce privește comerțul, investiţiile și tehnologia.

Pe plan extern:
* Atitudinea Turciei va continua să reflecte opinia președintelui Erdogan potrivit căreia țara este o putere globală și ar trebui să discute cu toţi partenerii săi de pe picior de egalitate. În acest scenariu, relația Turciei cu Rusia va rămâne probabil puternică, chiar dacă acest lucru va fi menit în principal să contrabalanseze relațiile dificile dintre Ankara și țările occidentale. Foarte probabil, Moscova va continua să folosească Ankara împotriva NATO și a UE. Cu toate acestea, tensiunile actuale dintre Ankara, pe de o parte, și Moscova și Teheran, pe de altă parte, cu privire la Siria – în special legate de viitorul președintelui Bashar al-Assad – vor reprezenta o probă de foc importantă pentru politica externă a Turciei.

Expertul Guney Yildiz (ECFR) a spus pentru G4Media.ro că „politica externă turcă, de la plecarea forțată a fostului prim-ministru Ahmet Davutoglu, se bazează pe încercarea de a exploata rivalitățile geopolitice dintre Washington și Moscova. Urmărind o astfel de politică externă, Ankara s-a apropiat foarte mult de Moscova pentru a-și echilibra relațiile cu Washingtonul. Dar mulți oficiali de la Ankara cred că Turcia a obţinut cât de mult s-a putut prin apropierea de Moscova… iar pendulul din politica externă turcă ar avea nevoie să se întoarcă din nou spre Occident.” E greu de crezut însă că acest scenariu va fi posibil în perioada imediat următoare.

Unii analişti cred că, mai degrabă, relația Turciei cu Occidentul va rămâne problematică sau chiar se va înrăutăți, în condiţiile în care Erdogan şi clasa conducătoare de la Ankara vor continua să dea vina pe alte țări şi „forţele străine” pentru problemele politice și economice interne, aşa cum s-a întâmplat în cazul crizei monetare recente.

În ceea ce priveşte relaţia cu Statele Unite, un factor de tensiune va continua să-l reprezinte livrarea anticipată a sistemului rusesc de rachete S-400 către Turcia. Ca răspuns, Statele Unite ar putea amâna livrările avioanelor de luptă F-35 sau chiar pot impune sancțiuni în conformitate cu aşa-numitul Countering America’s Adversaries Through Sanctions Act. De asemenea, operațiunile militare turce și americane din nordul Siriei, situaţia kurzilor sirieni, precum și reglementarea politică a războiului din Siria, vor reprezenta motive de dispută în continuare între cele două state partenere NATO.

Un alt dosar delicat în relaţiile dintre Turcia şi Statele Unite este cel al fostului manager turc al băncii Halkbank, Hakan Atilla, condamnat recent de americani la doi ani şi jumătate de închisoare pentru încălcarea sancţiunilor împotriva Iranului. Guvernul de la Ankara a respins acuzaţiile împotriva lui Atilla, despre care americanii spun că a ajutat la sifonarea a miliarde de dolari în favoarea Teheranului. Iar dezvăluirile făcute în timpul procedurilor judiciare vor continua să provoace nu doar furie, ci şi stinghereală politică în Ankara, având în vedere în special implicarea în acest caz a oficialilor și a băncilor turce, precum și mituirea unor miniștri turci (care nu mai servesc în cabinet). În plus, e posibil ca Departamentul Trezoreriei de la Washington să aplice sancțiuni financiare împotriva uneia sau mai multor bănci turce, deoarece schema de evadare a sancţiunilor la care au recurs a fost, aşa cum a descris-o procurorul american, „monumentală în scop” şi a ajutat Iranul, „cel mai mare sponsor al terorismului din lume.” Având în vedere politica fermă a președintelui american Donald Trump privind Iranul şi retragerea SUA din acordul nuclear, este foarte probabil ca Washingtonul să manifeste o atitudine la fel de tranşantă în problema sancțiunilor împotriva iranienilor. De aceea relația Turciei cu Iranul va continua să ridice multe semne de întrebare în Statele Unite.

De asemenea, oficialii din Washington vor continua să solicite clarificări Turciei cu privire la o serie de aspecte bilaterale: situația lui Andrew Brunson, pastorul american arestat de către autorităţile turce după lovitura de stat din 2016, sau procedurile judiciare împotriva a doi angajați consulari ai Statelor Unite.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, Erdogan va încerca probabil să reînnoiască relațiile pentru a obține legitimitate postelectorală și a stimula prestigiul național al Turciei. E greu de crezut însă că posibila retorică pro-UE ale lui Erdogan va impresiona liderii europeni, deoarece declaraţiile lui sunt adesea contrazise de politicile sale, care devin din ce în ce mai îndepărtate de standardele de guvernanță ale UE.

După intrarea în vigoare a noii Constituții a Turciei, Ankara și Bruxelles vor evolua aproape cert în orbite diferite. Parlamentul European ar putea lua măsuri pentru a opri formal negocierile de aderare ale Turciei la blocul european. În plus, chiar dacă acest lucru nu se va întâmpla, modificările recent de guvern din unele ţări europene (Austria, Italia) și regula unanimității privind problema extinderii vor împiedica orice progres real în chestiunea aderării. În ultimii doi-trei ani, președintele Erdogan a rupt multe dintre legăturile pe care le avea cu omologii săi occidentali, prin declaraţiile beligerante pe care le-a făcut şi care, cu siguranţă, n-au fost uitate în cancelariile vizate.

Alte elemente ale relației Turciei cu Europa – inclusiv politicile privind uniunea vamală, vizele, refugiații și combaterea terorismului – vor trebui să fie evaluate de la caz la caz.

Ankara ar putea să găsească în schimb un partener favorabil în Marea Britanie după Brexit, de exemplu prin proiecte de apărare comună. Spre deosebire de Uniunea Europeană, Londra nu a exprimat reticenţe majore cu privire la statul de drept din Turcia, iar ambele țări doresc să fie privite ca puteri globale.

Surse: BBC, New York Times, courthousenews.com, Carnegie Europe, congress.gov

Foto: Erdogan își salută suporterii după ce a câștigat alegerile (sursa: contul de Twitter al președintelui turc)