Turcii își aleg președintele și parlamentarii: Meral Akșener – doamna de fier sau simbolul contradicțiilor politicii de la Ankara?

Scrutinele prezidențial și parlamentar din 14 mai au fost calificate drept istorice: ele reprezintă cea mai bună ocazie pentru opoziție de a-l detrona de la putere pe președintele Recep Tayyip Erdogan și Partidul Dreptății și Dezvoltării (AKP, islamist conservator) pe care-l conduce după mai bine de două decenii de guvernare neîntreruptă.

Kemal Kilicdaroglu, liderul Partidului Republican al Poporului (CHP, social democrat, secular) este favoritul în sondajele pentru alegerile prezidențiale, fiind susținut de Alianța Națiunii, un cartel de șase partide dintre care cel mai important este Partidul Bun (IYI), condus de Meral Akșener.

În vârstă de 66 de ani, Akșener are o implicare de peste 30 de ani în prima linie a politicii turcești. Absolventă a studiilor de istorie la Universitatea Istanbul, ea a abandonat o carieră universitară intrând în politică în 1994 în Partidul Patriei Mamă (DYP, centru dreapta) condus la acea dată de prim ministra Tansu Ciller, prima și singura femeie șefă a guvernului în secolul scurs de la înființarea Republicii Turce în 1923 de către Mustafa Kemal Ataturk.

Akșener a ocupat postul de ministră a Internelor timp de opt luni în perioada 1996 – 1997 în efemerul guvern de coaliție între DYP și Partidul Bunăstării Islamice (Refah), precursorul AKP. Fiind o secularistă convinsă în tradiția lui Ataturk, Akșener a contribuit la dizolvarea propriului guvern condus de islamistul Necmettin Erbakan și de atunci s-a angajat în politica naționalistă, alăturându-se Partidului Mișcării Naționaliste (MHP) în 2001, candidând la funcția de primar al Istanbulului în 2004.

MHP, condus de Devlet Bahceli, este un partid de extrema dreaptă, asociat uneori cu Lupii Cenușii, o mișcare teroristă ultra-naționalistă, care s-a apropiat progresiv de Erdogan și AKP, spre nemulțumirea lui Akșener, care a cerut schimbarea liderului MHP în 2016, fiind însă exclusă din partid ca urmare.

În 2017 Akșener și-a înființat propriul partid – IYI – naționalist și kemalist, iar în 2018 a candidat în alegerile prezidențiale obținând 7,3% din voturi, iar partidul său 10% și 42 de mandate din 600 în parlament.

În 2019 Akșener s-a apropiat de Kilicdaroglu, cooperând în alegerile locale, dar în 2023 a avut o atitudine contradictorie la debutul campaniei electorale. După ce inițial a spus că dorește să ocupe funcția de prim ministră, după revenirea la sistemul parlamentar în cazul victoriei opoziției, pe 3 martie ea a refuzat să sprijine candidatura lui Kilicdaroglu la președinție. După numai trei zile, confruntată cu critici vehemente din partea politicienilor de opoziție, ea s-a realăturat Alianței Națiunii.

Spre deosebire de Kilicdaroglu, Akșener are o poziție dură față de revendicările minorității kurde și nu acceptă să apară alături de liderii Partidului Democrat al Poporului (HDP, pro-kurd), Mithat Sancar și Pervin Buldan, cu care s-a întâlnit Kilicdaroglu, asigurându-și sprijinul lor în alegeri fără de care nu va putea fi ales.

Akșener este foarte critică la adresa regimului Erdogan și a încălcărilor drepturilor omului, dar ea însăși a fost criticată pentru astfel de încălcări în perioada în care a fost ministră de interne. Atitudinea ei față de revendicările minorității kurde pun la îndoială atașamentul său față de valorile democrației liberale și nu este clar cum va colabora ea cu Kilicdaroglu, dacă acesta va fi ales.

Familia lui Akșener este originară din Grecia, emigrând în 1923, anul fondării Republicii Turce, când, în urma Tratatului de la Lausanne, a avut prima mare acțiune de purificare etnică reglementată pe plan internațional. Cu puține excepții, musulmanii din Grecia au fost obligați să emigreze în Turcia, iar creștinii din Turcia au fost nevoiți să ia calea opusă spre Grecia.

Akșener este musulmană practicantă, dar nu poartă văl islamic și este o apărătoare convinsă a valorilor impuse societății din Turcia, adeseori cu forța, de Ataturk. Aceste valori au fost erodate în ultimele două decenii de un regim care are nostalgia Imperiului Otoman, unde criteriul religios era determinant și nu cel etnic. Astăzi ea este aliata unui politician liberal, secular și pro-european, împotriva unui lider autoritar și islamist, dar trecutul și prezentul său o leagă de principiile kemaliste, vechi de un secol, care devin tot mai contradictorii și contestate în Turcia secolului XXI.