Ucraina – Polonia și Ucraina – România în raport cu cel De-al Doilea Război Mondial – două situații care nu pot fi comparate

Naționaliștii români sunt în permanentă căutare de paralele istorice care să dovedească cât de oropsiți au fost poporul român și România în cei 160 de ani de existență a statului modern de către vecinii răuvoitori sau de marile puteri care au conspirat tot timpul ca să submineze acest popor blând, pașnic și ospitalier.

O asemenea ocazie a fost ceremonia de la Lutsk din nord-vestul Ucrainei la care au participat președintele Volodimir Zelenski și omologul său din Polonia, Andrzej Duda, în care au fost comemorate victimele poloneze al masacrelor (considerat genocid de Polonia) comise acum 80 de etnici ucraineni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În acele masacre au pierit până la 100.000 de polonezi și această tragedie aruncă și azi o umbră în relațiile dintre cele două state.

Ei bine, unii naționaliști români au profitat de ocazie și și-au exprimat opinia că președintele Zelenski ar trebui să-și ceară scuze românilor pentru masacrele comise de ucraineni în timpul războiului, dar și pentru anexarea în 1940 și 1947 a teritoriilor românești nordul Bucovinei, Herța, nordul și sudul Basarabiei, care fac parte din statul Ucraina devenit în 1991, apartenență recunoscută și de România prin tratatul bilateral din 1997, semnat și ratificat de ambele state și aflat în vigoare în prezent nefiind denunțat de niciuna dintre părți.

Dar despre ce masacre comise de ucraineni împotriva românilor e vorba? Pe 1 aprilie 1941, la nouă luni după anexarea nordului Bucovinei de către Stalin, la Fântâna Albă au fost masacrați de către trupele NKVD între 2.000 și 4.000 de români nord-bucovineni care încercau să treacă frontiera în România. Un alt cap de acuzare împotriva ucrainenilor este deportarea în masă a etnicilor români din RSS Ucraineană în Siberia în cadrul primului mare val de deportări staliniste care a avut loc în noapte de 12/13 iunie 1941, cu 10 zile înaintea declanșării de către Germania nazistă și aliații săi, printre care și România antonesciană a războiului împotriva URSS.

Caracterul fals al comparației de care vorbeam mai sus sare în ochi de la prima vedere, dar pentru cei care nu remarcă sau care nu cunosc mai nimic despre istoria celui De-al Doilea Război Mondial am să demontez sistematic această comparație.

În 1940 România a pierdut într-adevăr 1/3 din teritoriul său în favoarea URSS, Ungariei și Bulgariei, dar a continuat să existe ca stat. La acel moment Polonia nu mai exista, fiind agresată și desființată ca stat de Germania nazistă și URSS, încă din septembrie 1939, iar Ucraina nu exista ca stat independent fiind o republică sovietică a cărei autonomie era extrem de redusă și care pe deasupra fusese supusă de Stalin unui proces de deznaționalizare sălbatică și a unui genocid prin înfometare (Holodomor, 1932 – 1933)

La mai puțin de un an de la pierderea teritoriilor din 1940, România a profitat de războiul declanșat de Hitler împotriva Uniunii Sovietice și s-a alăturat Germaniei, recuperându-și Basarabia, nordul Bucovinei și Herța, ocupând apoi și Transnistria, teritoriu care făcea parte din RSS Ucraineană și asupra căruia nu avea niciun drept legitim. Este evident că fără contribuția armatei germane, armata română nu ar fi putut elibera singură teritoriile pierdute în vara lui 1940. Mai mult, România a continuat alături de Germania războiul pe teritoriul Ucrainei dincolo de Bug, limita de est a Transnistriei și până la Stalingrad.

Ce se întâmpla între timp în Polonia și Ucraina? Germania a anexat partea de vest a Poloniei pe care a supus-o unui proces forțat de germanizare, iar în partea de est – Guvernământul general i-a tratat pe etnicii polonezi ca sclavi. În același timp, naziștii au anihilat 90% din populația evreiască interbelică a Poloniei – trei milioane de oameni – și un număr similar de etnici polonezi, aproape exclusiv din rândul elitei – preoți, profesori, medici, ingineri, industriași, artiști – în total 20% din populația Poloniei din 1939 a fost nimicită.

Între timp, în perioada de doi ani (1939 – 1941) după Pactul Ribbentrop – Molotov, Stalin a achiziționat prin forță sau amenințarea cu forța noi teritorii pe seama Finlandei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Poloniei și României. Rețineți: URSS nu Ucraina a anexat teritorii de la România. NKVD, nu etnicii ucraineni, a comis masacrul de Fântâna Albă. Iar valul de deportare de la 12/13 iunie 1941 s-a întins de la Marea Baltică la Marea Neagră. Au fost deportați pe lângă români finlandezi, estoni, letoni, lituanieni, polonezi, ucraineni, belaruși, evrei, etc, criteriul principal fiind cel de clasă, nu cel etnic. Iar raportat la populație estonii sau letonii, de pildă, au fost mult mai afectați decât românii/moldovenii.

Ucraina sovietică a fost ocupată după iunie 1941 de către armata germană, primită inițial ca eliberatoare de o bună parte a populației ucrainene, mai ales în vestul predominant catolic unde persecuțiile sovietice au fost crunte. Dar entuziasmul ucrainenilor a dispărut rapid, deoarece naziștii nu aveau niciun interes să accepte năzuința acestora pentru un stat independent. Pentru Hitler Ucraina nu era altceva decât o sursă de hrană pentru armata germană și nimic mai mult.

În aceste condiții, în 1942 a luat ființă Armata Insurgentă Ucraineană (UPA), care lupta concomitent împotriva naziștilor, a Armatei Roșii după înaintarea acesteia către vest și începând cu 11 iulie 1943 a trecut la masacrarea etnicilor polonezi din Volhinia și Galiția de est. Masacrele au continuat și după război și se estimează că între 50.000 și 100.000 de etnici polonezi au fost uciși de ultra-naționaliștii ucraineni.

Ce se întâmpla între timp în România? Armata română și jandarmii, alături de armata germană, s-au dedat la masacre împotriva evreilor odată cu eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herței în iulie – august 1941. Un număr estimat de 45.000 – 60.000 de evrei au fost uciși în cadrul operațiunii de “Curățare a terenului” ordonată de Ion Antonescu (Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului, pag. 388) La aceste masacre au participat, cu încurajarea armatei și jandarmilor, și etnici ucraineni în nordul Bucovinei și români în Basarabia (Pepeni, iulie 1941).

Masacrele evreilor au continuat și în Transnistria, cele mai notorii fiind la Odesa, 22 – 25 octombrie 1941 – cel puțin 25.000 de evrei – și Bogdanovca, 21 decembrie 1941 – 8 ianuarie 1942 – 48.000 de evrei. De data asta era vorba de cetățeni ai RSS Ucrainene, masacrele fiind executate sub comanda armatei și jandarmilor români, la ele participând și polițiști ucraineni și etnici germani locali.

Ca și în vestul Ucrainei, populația ucraineană din Transnistria a primit inițial cu ușurare trupele române și înlăturarea cruntei dictaturi staliniste. Ca și în vestul Ucrainei, ocupanții români au văzut în Transnistria doar o vacă de muls și au jefuit în doi ani (1941 – 1943) tot ce-au putut, atrăgându-și în final disprețul populației locale (vezi Vladimir Solonari, Imperiul-Satelit Guvernarea românească în Transnistria, 1941 – 1944, Editura Humanitas, 2021).

România a intrat după 23 august 1944 sub orbita Moscovei, ca și Polonia de altfel și bineînțeles Ucraina, parte a URSS până în august 1991. Dar spre deosebire de Polonia și Ucraina, România a luptat alături de Germania nazistă împotriva URSS timp de trei ani și a comis, ca stat, un genocid atât împotriva propriilor cetățeni, cât și împotriva cetățenilor altui stat.

Poate că pentru naționaliștii români nu contează cele peste 250.000 de victime evrei și romi ale regimului Antonescu din perioada 1940 – 1944 pentru că, n’așa, nu sunt “d’ai noștri”, dar România și-a asumat oficial responsabilitatea acestui genocid (ca și incriminarea negării sale).

Și în final revin la tema de început a articolului și întreb: pentru ce să-și ceară scuze președintele Zelenski din partea României? Pentru crimele ordonate acum 80 de ani de Stalin și Hrușciov? România nu și-a cerut scuze pentru cetățenii sovietici ucraineni uciși de regimul Antonescu pentru care are o responsabilitate clar stabilită. Ucraina ființează ca stat independent, recunoscut pe plan internațional (inclusiv de România) din 1991 și este drept să își exprime regretul pentru genocidul polonezilor început exact acum 80 de ani, dar nu are niciun motiv să-și ceară scuze din partea României.

La fel de drept este că atitudinea oficială ambiguă față de unele figuri istorice ale naționalismului ucrainean – Symon Petliura și Stepan Bandera – este discutabilă, ca și gradul de respectare a drepturilor minorităților în această țară. Dar să nu uităm că Ucraina este ținta celui mai brutal atac militar extern din Europa de după 1945. O situație cu care, spre norocul ei, România nu este confruntată, nu în ultimul rând datorită Ucrainei care barează calea Rusiei către vest.

Toate acestea trebuie luate în considerație de naționaliștii români care au o tendință de “buricism” (România e buricul Pământului) și provincialism, cultivate timp de peste 80 de ani de regimurile care s-au succedat – fascist, comunist și actual democratic – care au generat complexe de inferioritate, resentimente și un fals patriotism. Minciuna și patriotismul reprezintă o contradicție în termeni, iar cei care-l clamează, bătându-se cu cărămida în piept, nu sunt patrioți, ci patriotarzi.