UE a realizat că e pe cont propriu – și acționează în consecință

Pandemia de coronavirus a lovit greu Europa. De fapt, dacă Uniunea Europeană de 27 de state ar fi fost o singură țară, ar fi avut cel mai mare bilanț al morților din lume. Numai cele mai mari patru state ale ei – Germania, Franța, Italia și Spania – au până acum la un loc peste 96.000 de decese, comparativ cu 91.000 în SUA. UE se confruntă și cu o contracție-record a economiei de 7,75% anul acesta, conform estimărilor oficiale. Dar, contrar celor mai ambițioase vise ale fondatorilor ei, UE nu este o entitate politică unitară, fapt exemplificat și de răspunsul european de până acum la pandemie.

Pentru a gestiona dubla catastrofă economică și sanitară, statele membre s-au bazat pe resursele proprii, readucând la viață controlul frontierelor și acuzându-se reciproc de insuficientă solidaritate. Până și Curtea Constituțională a Germaniei pro-europene a făcut notă discordantă luna aceasta, pretinzând că a anulat o decizie a Curții Europene de Justiție și a invalidat un program de trilioane de dolari al Băncii Centrale Europene (BCE), existent încă dinaintea crizei, care le permite statelor UE cu finanțe mai șubrede să se împrumute cu dobânzi mai mici.

La fix a venit și inițiativa președintelui francez Emmanuel Macron și a cancelarului german Angela Merkel pentru scoaterea la liman a proiectului european. În centrul propunerii anunțate luni de ei se află un nou mecanism financiar, prin care toate cele 27 de state UE vor garanta reciproc obligațiuni totalizând 550 miliarde de dolari, iar cu veniturile obținute din ele se va finanța recuperarea economică a unor țări precum Spania și Italia, care au fost lovite deosebit de grav de criză. Crucial e faptul că banii vor fi acordați sub formă de subvenție, nu de împrumut, pentru a se evita o nouă acumulare de datorii de către aceste țări deja extrem de îndatorate.

Pentru Germania, care și-ar asuma cea mai mare porție de risc financiar, acest lucru reprezintă o deviație îndrăzneață. Ea se opunea de multă vreme susținerii directe a bugetelor vecinilor ei sudici mai puțin disciplinați din punct de vedere fiscal, a căror larghețe cu cheltuielile publice e profund detestată de alegătorii germani. Asemenea preocupări se află la originea deciziei recente a instanței germane împotriva cumpărării de obligațiuni de către BCE (deocamdată neintrată în vigoare), iar acum dna Merkel se poate aștepta la opoziție din belșug față de decizia ei, care îi și contrazice o declarație din 2012 conform căreia ea excludea „cât voi trăi eu” o redistribuire a riscului datoriilor. Statele UE conservatoare în domeniul fiscal, dintre care oricare ar putea bloca prin veto planul franco-german, formulează deja obiecții.

Însă ar trebui să renunțe la ele. Dna Merkel a realizat cu pragmatism că alternativele ar fi mult mai rele. Stagnarea economică veșnică a sudului Europei afectează companiile din nord, mai cu seamă exportatorii germani. Mai important chiar, dar din perspectiva politică, este spectrul unei noi ascensiuni populiste anti-europene în Italia – și nu numai. După cum tot argumentează Macron încă de la alegerea sa în 2017, UE trebuie să facă mai mult pentru a le demonstra electoratelor sale neliniștite că are o valoare palpabilă, fiindcă în caz contrar sentimentele de tip Brexit se vor răspândi, iar Rusia și China vor dobândi mai multă influență. Merkel, după multe ezitări, a acceptat acest argument.

Administrația Trump oscilează între indiferență și ostilitate față de UE, în ciuda interesului puternic pe care-l au SUA pentru o Europă stabilă și prosperă. Macron și Merkel au acceptat faptul că Europa este acum pe cont propriu, cum n-a mai fost vreodată în perioada postbelică, și că ea trebuie să acționeze în consecință.

Sursa: Washington Post / Traducere: Andrei Suba (Rador)