Un an ieșit din comun pentru Uniunea Europeană. Toate schimbările preconizate în 2019 – analiză Stratfor

Forțele pro-UE vor controla în continuare Parlamentul European, însă o evoluție bună a partidelor eurosceptice va duce probabil la fragmentare, îngreunând adoptarea legislației; numirea președinților Comisiei Europene și Băncii Centrale Europene va duce la fricțiuni între membrii sudici și cei nordici pe tema reformei zonei euro și a politicii monetare; vulnerabilitatea politică din unele dintre cele mai mari economii UE va deschide calea țărilor mai mici pentru a presa spre a-și face vocea mai bine auzită la negocierile pentru posturile de conducere din UE, se arată într-o analiză Stratfor, citată de Rador.

2019 se prefigurează drept un an ieșit din comun pentru Uniunea Europeană. La câteva luni de la ieșirea Regatului Unit din bloc, în martie, uniunea va alege un nou Parlament European (PE). Alegerile vor fi urmate de selectarea unei noi Comisii Europene și a noilor președinți ai Băncii Centrale Europene (BCE) și Consiliului European (CE).

Va fi primul an din istoria UE în care atât de multe posturi din instituții-cheie își vor schimba titularul simultan. Și, în vreme ce aceste schimbări vor genera o nouă ordine politică ce va purta UE în următorul deceniu, ele vor avea loc și în momentul în care unele state foarte importante par a fi vulnerabile, iar forțele anti-UE sunt în ascensiune.

Mai: Parlamentul European

Bătălia pentru instituțiile UE va începe în mai prin alegerea noului PE. Scrutinul va avea loc în întreg blocul în intervalul 23-26 mai, fiecare stat urmând a-și alege reprezentanții în organul legislativ suprastatal. PE este parte integrată a procesului legislativ din UE, astfel încât compoziția sa ideologică va influența politicile continentului.

Sondajele arată că Partidul Popular European (PPE), grupul transnațional care reprezintă principalele partide conservatoare în PE, va câștiga cele mai multe locuri, urmat de grupul Socialiștilor și Democraților (S&D), care reprezintă partidele de centru-stânga. Însă sondajele indică de asemenea că aceste partide nu vor reuși să obțină o majoritate, în parte și pentru că este de așteptat ca partidele eurosceptice și naționaliste să aibă o evoluție în forță.

Alegerile vor avea un impact în cele mai multe state UE. În teorie, candidații pentru PE ar trebui să aibă platforme-program supranaționale, iar alegătorii ar trebui să-i voteze ținând cont de chestiuni relevante la nivelul UE. În practică însă, mulți candidați tind să se concentreze pe probleme naționale, iar alegătorii tind să se folosească de acest scrutin pentru a-și pedepsi sau recompensa propriul guvern. În consecință, aceste alegeri ajung să fie un test de popularitate pentru partidele de guvernare și opoziție din întregul bloc.

În Germania, partidele tradiționale sunt în declin, iar coaliția de guvernare e fragilă. Alegerile vor arăta dacă forțele în curs de afirmare cum sunt partidul naționalist Alternativă pentru Germania (AfD) și Verzii ecologiști vor putea continua să crească în popularitate.

În Franța, o evoluție slabă a partidului La Republique en Marche! (LRM) al președintelui Emmanuel Macron îl va slăbi pe acesta în momentul în care el încearcă să introducă reforme structurale pentru a face mai competitivă economia țării sale.

În Italia, votul va duce la fricțiuni în interiorul coaliției de guvernare, întrucât cele două partide de la putere – Mișcarea de Cinci Stele populistă și Liga de dreapta – vor candida fiecare cu proprii candidați, fapt ce va scoate în evidență punctele în care programele lor politice diverg.

Iunie-octombrie: Comisia Europeană

Alegerile parlamentare vor influența totodată numirea viitorului președinte al Comisiei Europene, ramura executivă a blocului. Noua Comisie va prelua puterea în noiembrie, pentru o perioadă de cinci ani. Conform regulilor UE, președintele Comisiei e ales de către statele membre cu vot de majoritate calificată, „ținându-se cont” de rezultatul alegerilor parlamentare. Odată ce țările aleg un nominalizat, el sau ea va trebui ratificat de PE.

Însă în 2014 numirea s-a făcut în premieră pe baza unei proceduri cunoscute drept „Spitzenkandidat”, adică principalul candidat, ceea ce înseamnă că președintele trebuie să provină din partidul care a obținut cele mai multe locuri în PE. Ideea din spatele ei este aceea de creștere a legitimității democratice prin crearea unei legături directe între alegerile pentru PE și președintele Comisiei. Cele două mari familii de partide europene și-au desemnat deja candidații principali. PPE l-a nominalizat pe Manfred Weber, membru de seamă al Uniunii Creștin-Sociale din Germania, iar S&D l-a nominalizat pe Frans Timmermans, actualul vicepreședinte olandez al Comisiei.

Însă unele țări argumentează că mecanismul Spitzenkandidat, absent din toate tratatele UE, subminează rolul guvernelor naționale de a numi președintele Comisiei, iar unele partide mici argumentează că sistemul conferă o prea mare influență marilor familii politice. Franța este unul dintre principalii critici ai sistemului Spitzenkandidat. LRM, de centru, nu face parte din nici una dintre familiile politice europene și ar avea mult de pierdut de pe urma sistemului (LRM negociază în prezent o alianță cu alte partide de centru, dar, chiar și dacă se va ajunge la un acord, acesta nu va fi probabil suficient pentru câștigarea alegerilor).

Dacă sondajele sunt corecte și alegerile vor duce la un PE în care nici un grup nu va controla majoritatea, Franța se va plasa în fruntea celor care vor presa pentru ca președintele Comisiei să fie ales prin negocieri politice între guverne, iar nu prin mecanismul Spitzenkandidat. Indiferent cine va veni la conducere, viitoarea Comisie va sprijini integrarea europeană. Însă o Comisie conservatoare se va concentra probabil pe negocierea unor acorduri de liber-schimb și pe reducerea imigrației din exteriorul blocului, în vreme ce o Comisie progresistă va fi mai probabil să se concentreze pe asigurarea unei mai mari coeziuni economice între statele membre.

Alocarea portofoliilor, adică a domeniilor de responsabilitate, în cadrul Comisiei va face obiectul altor negocieri. Fiecare stat are câte un comisar și, în teorie, comisarii reprezintă interesele UE în întregul ei, iar nu ale țării din care provine. Dar, în practică, guvernele naționale vor ca comisarii „lor” să dețină portofolii importante, cum ar fi afacerile externe și afacerile economice și financiare. În ultimii ani și portofoliul comerțului a căpătat o mai mare relevanță, în condițiile în care UE a căutat să încheie acorduri de liber schimb în întreaga lume, iar portofoliul competiției comerciale, care include și fuziunile de companii și legislația antitrust, a ajuns în lumina reflectoarelor prin investigațiile sale privind schemele fiscale puse la punct de marile corporații multinaționale.

Octombrie: Banca Centrală Europeană

Mandatul de opt ani al lui Mario Draghi la președinția BCE se va încheia pe 31 octombrie 2019, iar lupta pentru succesiune va fi una feroce. Conform regulilor UE, statele membre aleg președintele băncii prin vot de majoritate calificată, însă, în practică, selectarea se face prin negocieri între membrii zonei euro. Sub Draghi, BCE a introdus programul de relaxare cantitativă pentru achiziții de obligațiuni și a dus ratele dobânzii la niveluri scăzute record. În 2012 el promitea că va face „orice va fi necesar” pentru a proteja zona euro, dând de înțeles că BCE era pregătită să cumpere un număr nelimitat de obligațiuni de la oricare țară a zonei euro aflată în dificultate (o promisiune care nu s-a mai materializat vreodată, dar care a contribuit la stabilizarea zonei euro).

Unele dintre politicile BCE nu au fost bine primite în nordul Europei, unde opozanții lui Draghi argumentau că dobânzile scăzute i-au lovit pe deponenții din nord și că programul de achiziții de obligațiuni a recompensat guverne iresponsabile din sud. Până acum BCE a avut președinți olandezi, francezi și italieni, iar unii politicieni de la Berlin consideră că a venit acum vremea pentru un președinte german. Fapt care a provocat speculații cum că Germania va presa pentru numirea lui Jens Weidmann, actualul președinte al Bundesbank și unul dintre cei mai înverșunați critici ai lui Draghi, în acest post.

Însă sudul Europei îi va opune rezistență, și e posibil ca Berlinul să decidă să nu cheltuiască prea mult capital politic în sprijinul lui, având în vedere că sunt disponibile atât de multe alte poziții importante în UE (presa germană a scris recent că Berlinul se va concentra pe numirea unui german la președinția Comisiei în loc de cea a BCE). Lucru ce i-ar putea deschide ușa unui candidat de compromis, care ar putea fi fie un alt german, fie o persoană dintr-una dintre țările nordice mai mici, mai ușor de acceptat de către sud. Un nordic ar putea anula politicile monetare expansioniste ale lui Draghi, însă este totuși mai probabil ca deciziile noului președinte să fie dictate mai degrabă de evenimente decât de ideologie.

Noiembrie: Consiliul European

Dintre toate funcțiile ce vor aștepta să fie ocupate la anul, cea mai puțin influentă este probabil aceea de președinte al CE, care include șefii de stat și de guvern ai membrilor UE. Președintele e însărcinat cu prezidarea întrunirilor CE și cu medierea negocierilor în scopul obținerii consensului. El sau ea reprezintă totodată UE în străinătate și contribuie la politica externă a blocului. Dar, trăgând linie, deciziile CE sunt luate de guvernele naționale și președintele are puțină influență asupra lor.

Deși membrii CE aleg președintele prin vot de majoritate calificată, în practică, alegerea lui constituie rezultatul unui compromis politic. Din moment ce numirea are loc spre finalul anului, guvernele pot încerca să folosească președinția CE ca o modalitate de a conserva balanța puterii în bloc, oferind poziția unei țări sau regiuni care a avut ceva de pierdut la negocierile pentru alte funcții.

Câștigători și perdanți

Selectarea conducătorilor unor instituții-cheie ale UE implică găsirea unei combinații funcționale între satisfacerea intereselor naționale (întrucât guvernele propun candidați care corespund propriilor viziuni) și păstrarea unei balanțe a puterii între nord și sud și, într-o mai mică măsură, între est și vest. Numirile de anul viitor vor fi cu atât mai semnificative ci cât principalele puteri politice ale blocului se vor afla pe un teren instabil. Germania trece printr-o fază de tulburări politice care ar putea duce și la alegeri anticipate.

Dreapta naționalistă franceză va obține probabil rezultate bune la alegerile pentru PE și va eroda și mai mult capitalul politic al președintelui Macron. Guvernul eurosceptic al Italiei va diminua probabil șansele Romei de a-și numi proprii oameni în poziții importante. Spania va încerca să revină la vârful conducerii UE, după un deceniu de criză, însă guvernul ei minoritar are mari dificultăți pe plan intern și s-ar putea confrunta chiar și cu alegeri anticipate.

În vreme ce marile puteri ale UE slăbesc, altele se ridică. O serie de state nord-europene și-au intensificat recent cooperarea sub conducerea Olandei. Acest grup, cunoscut colocvial drept Noua Ligă Hanseatică, se opune planurilor de creștere a distribuirii riscului financiar la nivelul zonei euro și dorește o mai exigentă aplicare a regulilor fiscale ale UE. Având în față o Germanie anemică, aceste state vor insista să joace un rol mai mare în selectarea membrilor principalelor instituții UE. Țările Europei Centrale și de Est vor revendica și ele o prezență sporită la nivelul instituțiilor UE, însă neînțelegerile legate de aplicarea recomandărilor UE privind statul de drept în Polonia, Ungaria și România le-ar putea reduce șansele de a influența negocierile.

Drept urmare, UE se va confrunta anul viitor cu două provocări simultane. Prima va fi împiedicarea amplificării disputelor din cadrul blocului de către negocierile pentru selectarea conducătorilor. A doua va consta în gestionarea unui peisaj politic mai fragmentat, în condițiile în care partidele consacrate vor pierde teren în favoarea forțelor în curs de afirmare, dintre care unele sunt extrem de critice la adresa integrării continentale.

Liderii UE vor trebui să se confrunte cu aceste probleme într-un moment în care state-cheie ale blocului sunt fragile din punct de vedere politic, în vreme ce alte țări se joacă cu focul în privința riscurilor financiare, iar altele se opun tendinței federaliste a Uniunii. Și mai important este faptul că o UE introvertită, concentrată pe propriile dispute instituționale, va fi probabil mai puțin eficientă în gestionarea provocărilor externe pe care le întâmpină – indiferent că vorbim aici de dispute comerciale cu SUA, reformarea Organizației Mondiale a Comerțului ori prezența din ce în ce mai mare a Chinei în Europa.

Sursa: Stratfor/ Rador/ Traducerea: Andrei Suba