Un baschetbalist turc acuză regimul Erdogan că derulează o campanie de răpire a disidenților turci pentru a-i aduce înapoi în țară /  Experiența dramatica a lui Enes Kanter, refugiat în România

Un jucător de baschet din Turcia, Enes Kanter, care este și activist pentru drepturile omului, publică în The Washington Post, un text în care relatează experiența dramatică prin care a trecut, susținând că a scăpat la limită de agenții regimului Erdogan care au încercat să-l răpească din Indonezia. Kanter susține că s-a refugiat în România, însă alți disidenți turci, adepți ai clericului Fethullah Gulen, n-au avut norocul său.

Redăm integral textul publicat în The Washington Post:

”Pe la 2:30 noaptea m-am trezit din cauza bătăilor puternice în ușa camerei mele de hotel din Indonezia, unde mă aflam în 2017 pentru a organiza o tabără de baschet pentru școlari. „Trebuie să plecăm din țară imediat”, mi-a spus atunci cu sufletul la gură impresarul meu.

Se pare că agenți ai serviciilor secrete turcești se aflau deja pe drum pentru a mă captura și a mă trimite înapoi în Turcia. Trei ore mai târziu ne aflam la bordul unui zbor de urgență către Singapore, de unde urma să ajungem în România. Turcia a ratat ocazia de a mă aresta, însă mi-a anulat pașaportul, forțându-mă să rămân blocat în România.

Dar am fost norocos, spre deosebire de Orhan Inandi, un pedagog turc din Kîrgîzstan care a fost răpit luna trecută de agenți turci și care se crede că acum e sechestrat în ambasada turcă din capitala țării. În ciuda apelurilor internaționale, soarta lui Inandi rămâne încă un mister.

Această sechestrare în stil Jamal Khashoggi face parte din campania globală a Turciei de a localiza disidenți turci, a-i răpi și a-i duce înapoi în țară.

Fostului consilier de securitate națională [al președintelui SUA – n.trad.] Michael Flynn i s-au oferit milioane în 2016 pentru a înlesni răpirea clericului turc Fethullah Gulen. Gulen locuiește într-o zonă rurală din Pennsylvania, iar guvernul turc dă vina pe el pentru toate problemele țării. Turcia a anunțat luna trecută că agenții săi l-au capturat pe nepotul lui Gulen, care lucra ca profesor într-o școală din Kenya, și l-au adus înapoi în țară.

Guvernul turc cere de mulți ani extrădarea lui Gulen din SUA, însă Washingtonul afirmă că Turcia nu a reușit să-i prezinte nici măcar o probă concretă cum că Gulen ar fi comis vreo ilegalitate.

Inspirat de învățăturile lui Gulen, pedagogul turc Inandi s-a dus în Kîrgîzstan după colapsul URSS și a pus bazele unor școli specializate pe știință, considerate astăzi cele mai de succes din țară. Nu-i deci de mirare că zeci de mii de oameni din Kîrgîzstan, inclusiv parlamentari și alți funcționari publici, s-au mobilizat pentru a-l găsi și a-l elibera pe pedagogul răpit.

Calvarul lui Inandi e similar cu cel îndurat de alți peste 100 de cetățeni turci care au fost răpiți și aduși înapoi în Turcia, unde se confruntă în mod cert cu încarcerarea și, posibil, cu tortura. Conform datelor Freedom House, în ultimii șase ani Turcia a operat astfel de „extrădări” ilegale din mai multe țări decât oricare alt stat din lume.

După puciul eșuat din 2016, ambasadele Turciei de pe tot cuprinsul globului s-au concentrat în mare parte pe spionarea propriilor cetățeni, urmărindu-le activitatea și organizând răpiri de disidenți. Faptul că comunitatea internațională nu a venit cu un răspuns unitar în privința acestor răpiri a încurajat guvernul turc să-și continue aceste activități globale ilegale.

Este uluitor că Turcia, care s-a așezat în fruntea corului internațional al indignării atunci când Khashoggi a fost asasinat în consulatul saudit din Istanbul, se pretează la activități criminale similare în multe țări de pe cuprinsul lumii, inclusiv în SUA.

Cândva unul dintre cei mai apropiați aliați ai SUA, Turcia a continuat să alunece tot mai departe de Vest în ultimul deceniu și să încerce să se apropie tot mai mult de Rusia. Nu a fost o surpriză că, la trei luni după ce a preluat funcția, președintele Biden a decis să-l califice pe omologul său turc, Recep Tayyip Erdogan, un exemplu clar în privința nemulțumirii Washingtonului față de Ankara.

Cea mai mare parte a acestei răciri a relațiilor se datorează masivei reprimări a opoziției de către Erdogan, cu scopul de a preschimba Turcia după propria sa imagine. După 2016 peste un sfert de milion de cetățeni turci au fost condamnați pentru terorism, pe baza unei legi ambigue utilizate la pedepsirea opoziției, în contextul demersului lui Erdogan de a-și consolida puterea. Reprimarea este într-atât de necruțătoare încât nu cunoaște limite, iar disidenții turci din străinătate, printre care mă număr și eu, au simțit brațul lung al lui Erdogan.

Luna trecută, atunci când Belarus a forțat un avion care zbura spre Lituania să-și schimbe ruta și a răpit un jurnalist curajos, UE a dat dovadă că este un front unit și a impus sancțiuni Minskului, o măsură semnificativă menită a întări liniile roșii în ce privește activitățile internaționale ilegale. Acest gen de reacție internațională palpabilă lipsește în cazul Turciei și al necontenitei campanii globale de răpiri a acesteia.

Mii de disidenți turci au fugit din țară în ultimii cinci ani din cauza regimului opresiv al lui Erdogan, și fiecare dintre ei trăiește cu teama că el ar putea fi următorul care va fi răpit. Acest lucru generează nu numai un context de teamă pentru turcii care și-au găsit sanctuar în țări străine, ci mai și subminează suveranitatea respectivelor țări.

A venit vremea ca SUA să preia inițiativa și să mobilizeze un sprijin internațional împotriva acestui gen de răpiri, indiferent care stat le va fi comis. Ignorarea activităților ilegale ale Turciei de pe teritoriul altor state nu face decât să încurajeze și alți dictatori să-i urmeze exemplul.”

Sursa: The Washington Post/ Rador/ Articol de Enes Kanter (jucător de baschet și activist pentru drepturile omului) / Traducere: Andrei Suba