Un divorţ negociat după mai bine de 40 de ani de căsătorie fără iubire

După negocieri lungi şi dureroase, Regatul Unit şi Uniunea Europeană au semnat duminică acordul de divorţ care trebuie să încheie peste patruzeci de ani de căsătorie de convenienţă, unde problemele economice au primat întotdeauna în faţa proiectului politic, scrie publicația belgiană Le Vif, citată de Rador.  „Din 1973, este o relaţie utilitară, cu accent deosebit pe dimensiunea economică”, sublinia, cu puţin timp înainte de referendumul pentru Brexit, Pauline Schnapper, profesor de civilizaţie britanică contemporană la Universitatea Sorbonna din Paris.

În primul rând, Regatul Unit nu doreşte să se alăture proiectului european, conceput după cel de-al Doilea Război Mondial, într-un spirit de reconciliere. „Nu ne-am simţit destul de vulnerabili să ne alăturăm”, spune Anand Menon, profesor de politică europeană la King’s College din Londra.

Ţara se concentrează, de asemenea, asupra „relaţiei sale speciale” cu Statele Unite şi cu imperiul său colonial sau cu ceea ce a rămas din acesta.
Totuşi, Londra salută proiectul şi îl susţine. O mărturie în acest sens este discursul ţinut la Zurich, în 1946, de Winston Churchill, care solicită crearea „Statelor Unite ale Europei”.

La începutul anilor ’60, datele se schimbă: creşterea economică britanică a rămas în urma vecinilor săi francez şi german, iar Londra vrea să prindă din urmă trenul în mers.

„Liderii britanici şi-au dat seama că nu pot rămâne departe de ceea ce devenea rapid organizaţia cea avantajoasă din punct de vedere economic, politic şi de securitate din Europa de Vest”, subliniază Tim Oliver, lector la Institutul de Studii Diplomatice din Londra, Universitatea Loughborough. „Marea Britanie trebuia să intre, să o formeze”.

Dar aderarea nu se va face cu uşurinţă. O primă candidatură în 1961 s-a ciocnit de veto-ului generalului Charles de Gaulle, care vede în britanici „calul troian” al americanilor şi pune la îndoială spiritul lor european.

După un nou veto al preşedintelui francez în 1967, Regatul Unit s-a alăturat în cele din urmă CEE, în 1973. Dar această dată coincide cu primul şoc petrolier, iar impulsul economic sperat nu are loc. În 1975, consultaţi prin referendum asupra apartenenţei lor la CEE, peste 67% dintre britanici doresc să rămână.

Acest rezultat, totuşi, nu le elimină reticenţele, mai ales că liderii politici, laburişti şi conservatori, nu prea sunt înclinaţi să apere avantajele aderării.

Prima criză nu întârzie mult. În 1979, Londra refuză să participe la sistemul monetar european în numele suveranităţii sale naţionale şi monetare. Apoi, se opune oricărei iniţiative de consolidare a integrării politice, întărind criticile potrivit cărora ea are „un picior înăuntru şi unul afară”. În 1985, Marea Britanie refuză să participe la Acordul Schengen şi la euro, în 1993.

O politică teoretizată de Margaret Thatcher în timpul unui discurs la Colegiul din Bruges din 1988, unde ea respinge ideea „unui super-stat european care îşi exercită dominaţia de la Bruxelles”.

Cu patru ani în urmă, liderul conservator obţinuse un rabat al contribuţiei britanice la bugetul european pe care o reclama cu faimosul strigăt „I want my money back” („Daţi-mi banii înapoi”).

Neîncrederea faţă de Bruxelles a crescut la mijlocul anilor ’90, odată cu crearea partidului UKIP, care pledează pentru ieşirea din UE. Succesele sale electorale au determinat Partidul Conservator, unde o mare parte este deja eurosceptică, să-şi înăsprească retorica.

Criza din zona euro şi imigraţia pe scară largă din UE – deşi au contribuit la creşterea britanică – duc la radicalizarea dezbaterii, determinându-l pe premierul conservator David Cameron să organizeze pe 23 iunie 2016 referendumul care va semna ruptura. Pentru cei pro-Brexit, Regatul Unit va fi în cele din urmă capabil să „recâştige controlul” asupra frontierelor, legilor şi finanţelor sale.

O ambiţie care s-a confruntat rapid cu realitatea dură de a trebui să „destrame” decenii de legături şi cu incapacitatea britanică de a conveni ce relaţie viitoare ar trebui să aibă cu UE.

„Strategia britanică a fost proastă de la început (…) deoarece Marea Britanie nu a avut obiective clare”, rezumă Tim Oliver, menţionând că „spaţiul său de manevră este limitat” dacă doreşte să continue comerţul cu Cei 27.

Deşi data oficială a divorţului este 29 martie 2019, britanicii vor rămâne încă legaţi de UE pentru o perioadă de tranziţie de cel puţin 21 de luni pentru a negocia relaţia viitoare , timp în care vor fi nevoiţi să respecte normele europene fără a le mai putea influenţa.

„Ei au avut o situaţie de vis pentru că erau în uniune şi aveau derogări în privinţa mai multor lucruri”, constată Pascale Joannin, director executiv al Fundaţiei „Robert Schuman”. „Astăzi, ei vor fi în afara uniunii instituţionale, fără voce şi vor trebui să aplice o parte din reglementările europene”.

(Sursa: Rador/ Traducerea: Rodezia Costea/ Sursa Foto: Shutterstock)