Un psiholog ucrainean din Iaşi explică suferinţa mamelor şi copiilor refugiaţi: „La şedinţele de terapie, întâi vin şi plâng, apoi vorbesc”

Mariia Kivakenki, psiholog angajat la Centrul de servicii sociale pentru refugiaţii din Ucraina al Caritas Iaşi, spune că majoritatea copiilor care au venit, alături de părinţi, la sesiuni de consiliere pare că s-au adaptat rapid la viaţa de refugiat, departe de casă. Însă cum va arăta viitorul pentru aceşti copii rămâne o necunoscută, relatează Ziarul de Iași.

„Mamele sunt cele mai afectate. Au rămas acolo soţii, familia, vin în faţa mea şi repetă «eu nu pot să spun tot» şi plâng. Spun că războiul nu s-a terminat, e o formă de stres post-traumatic care, mai nou, le aduce nopţi albe una după alta. În cazul Anastasiei, a venit la mama ei într-o zi, găsind pe stradă bani, şi i-a spus: «mami, uite, ăştia-s banii tăi, ne cumpărăm astăzi ceva de mâncare»„, spune psihologul.

Cel mai des, şedinţele de terapie din cabinetul ei funcţionează mai diferit decât s-ar aştepta cineva. Oamenii vin şi plâng, în timp ce ea vorbeşte mai mult şi le povesteşte, încercând să îi facă suficient de confortabil încât să se poată destăinui.

Depinde mult, explică Mariia, de locul de unde au venit refugiaţii, de ororile pe care le-au văzut acolo înainte de a ajunge în România. Dar chiar dacă majoritatea sunt mai liniştiţi acum decât erau acum cinci luni, constanta la toţi e lipsa somnului şi nopţile albe.

„Fiecare om se adaptează, copiii o fac mai repede decât adulţii, asta e clar. Merg la şcoli, au jocuri, activităţi, evenimente, părinţii îi duc peste tot pe unde aud că pot face ceva. Există mult sprijin şi mult ajutor pentru ei. Dar ştiu şi cazuri de copii care au avut nevoie de tratament psihiatric. Pentru mame însă e greu: soţul e la război, părinţii adesea au rămas acasă, trebuie să ducă copiii la şcoală, să îi aducă, să facă curat, mâncare şi să îşi mai găsească şi de lucru în perioada asta”, explică Mariia Kivakenki.