Un secol și jumătate de mister: Povestea figurinelor preistorice Venus, descoperite în peșterile din toată Europa

În ciuda a mai mult de un secol și jumătate de speculații, aceste sculpturi nude, fără chip, rămân complet enigmatice. Cine le-a făcut? Și pentru ce ar fi putut fi ele? BBC prezintă răspunsurile cele mai populare în rândul cercetătorilor.

Este o seară obișnuită în peștera Hohle Fels, în jurul anului 38.000 î.Hr. Afară este o întindere pustie de stepă friguroasă – un peisaj înghețat cu puțini copaci, pândit de lei și urși de peșteră. Dar înăuntru, se desfășoară o scenă domestică confortabilă: un grup de vânători-culegători se relaxează într-o sală naturală vastă – cu un tavan ca o catedrală de aproximativ 30 m înălțime – luminată de strălucirea tremurândă a unui foc deschis. O femeie mângâie distrată o mică figurină de fildeș atârnată la gât – cea mai valoroasă posesiune a ei. În apropiere, cineva cioplește unelte din silex. Aerul este înțesat de sunetul răgușit și obsedant al unui flaut din oase de vultur și de mirosul de carne de mamut prăjită.

Cel puțin, aceasta este o scenă posibilă care s-ar fi putut desfășura. Aproximativ 40.000 de ani mai târziu, arheologii făceau săpături în același loc – o peșteră de calcar din ceea ce este acum sud-vestul Germaniei – când au descoperit șase fragmente intrigante de fildeș, îngropate sub 3 m de sedimente. Fiecare dintre ele era micuț și, atunci când au fost lipite la loc, au format o singură figurină – o femeie de doar 6 cm înălțime, cu un inel în partea de sus în loc de cap, probabil pentru a putea fi purtată ca pandantiv. Aceasta este Venus din Hohle Fels și se crede că este cea mai veche reprezentare a unui om descoperită vreodată.

Un model surprinzător

Una dintre primele figurine Venus descoperite a fost găsită în 1864 în valea Vézère din sudul Franței – o regiune cunoscută ca fiind leagănul omenirii datorită densității ridicate de situri preistorice. Descoperitorul său a fost un marchiz curios, care săpase în jurul său în perioada imediat următoare unei săpături arheologice profesionale. Miniatura subțire este neobișnuită prin faptul că pare să reprezinte trunchiul gol al unei tinere fete. Se crede că a fost realizată de cultura Magdaleniană, care s-a bucurat de o existență relativ confortabilă și bogată în artă în urmă cu aproximativ 11.000-17.000 de ani. Marchizul a numit-o „Venus impudique”, „Venus impudică”, aparent ca o referire acerbă la „Venus modeste” întâlnite în arta clasică – statui de femei care încearcă să își acopere goliciunea, deși adesea nu fac o treabă prea minuțioasă.

În prezent, au fost descoperite peste 200 de figurine ale lui Venus, sculptate în argilă sau cioplite într-o gamă largă de materiale, inclusiv fildeș, azbest, coarne de cerb, os și diverse tipuri de rocă. În timp ce unele sunt rudimentare, cu doar un indiciu al formei feminine, multe altele au fost fabricate cu mare grijă și măiestrie.

Dar ceea ce i-a captivat pe cercetători timp de peste un secol și jumătate nu sunt atât de mult diferențele dintre ele, cât asemănările lor. „Le găsesc fascinante pentru că sunt atât de răspândite și pentru că există o mare diferență de timp [între momentul în care au fost fabricate aceste figurine]”, spune Rebay-Salisbury. „Avem figurine care seamănă între ele de la 17.000 î.Hr. și de la 38.000 î.Hr. Cum este posibil să se facă o punte între aceste intervale de timp incredibile?”, spune ea. Aceasta este mai mult decât cvadruplă față de distanța dintre zilele noastre și Egiptul antic, de exemplu. Intervalele sunt și mai uluitoare dacă luăm în considerare faptul că culturile din Epoca de Piatră nu aveau acces la tehnologiile moderne de transmitere a informațiilor pe perioade atât de lungi, cum ar fi scrisul.

În cei 160 de ani de când au fost descoperite figurinele Venus, nu au lipsit speculațiile cu privire la scopul pe care acestea l-ar fi putut avea. Timp de zeci de ani, ideea că ar fi fost pur și simplu obiecte pornografice, concepute în primul rând pentru privirea masculină, a rămas o explicație populară, alături de viziunea conform căreia operele de artă ar fi figuri ale fertilității.

Cu toate acestea, există și idei mai surprinzătoare, cum ar fi sugestia că figurinele sunt fără cap și fără picioare pentru că sunt autoportrete realizate de femei, care au sculptat ceea ce au văzut. În acest scenariu, sânii, stomacurile și vulvele exagerate sunt pur și simplu rezultatul privirii unei femei.

Rebay-Salisbury este în favoarea unor justificări pentru figurinele lui Venus care reflectă stilul de viață pe care oamenii îl aveau la acea vreme. O idee este că acestea ar putea reprezenta talismane pentru protejarea căminelor, spune ea. Se crede că oamenii nu au avut tendința de a forma așezări permanente până în Neolitic – când apariția agriculturii a permis oamenilor să producă suficientă hrană pentru a rămâne pe tot parcursul anului. „Și astfel, ideea este că ai o figură pe care o lași în urmă într-o tabără ocupată sezonier, care are grijă de vatră”, spune ea.

Teoria oferă, de asemenea, o explicație clară pentru modul în care figurinele Venus au continuat să se conformeze aceluiași model timp de zeci de mii de ani. În loc ca figurinele să fi fost transmise de la o persoană la alta într-o cultură continuă care a durat milenii, figurinele care protejează vatra și care au rămas în locații privilegiate, cum ar fi peșterile confortabile, ar fi putut fi redescoperite în mod repetat de fiecare grup nou care a petrecut timp acolo, spune Rebay-Salisbury.

O fereastră spre trecut

Dar figurinele Venus nu sunt intrigante doar pentru ceea ce reprezintă – ele pot dezvălui, de asemenea, detalii interesante despre viața de zi cu zi de acum zeci de mii de ani.

Deși Venus din Willendorf a fost descoperită în Austria, o analiză a rocii din care a fost făcută – un tip de calcar numit oolit – sugerează că aceasta provine din Italia, poate că a fost extrasă din peretele unei văi din Sega di Ala, o vale de lângă Lacul Garda, la sud de Alpi, în jurul anului 26.000 î.Hr. Acest lucru plasează un lanț muntos mare între locul în care a fost extrasă opera de artă și locul în care a ajuns. Fie un grup de vânători-culegători a ocolit acest obstacol geografic – o călătorie de aproximativ 930 km -, fie au găsit cumva o cale prin acele vârfuri, în timpul unei ere glaciare. Oricare dintre aceste fapte ar putea rescrie tipurile de călătorii de care erau capabili oamenii gravettieni.

Între timp, alte figurine Venus au dezvăluit informații surprinzătoare despre tehnologiile de care dispuneau oamenii din epoca de piatră. În imaginația populară, îmbrăcămintea din această epocă este formată numai din blănuri și piei de animale – dar este posibil ca realitatea să fi fost mai sofisticată. Unele femei sunt înfățișate purtând haine care par a fi făcute din fibre vegetale, inclusiv fuste, pălării și bluze de tip bandeaux, multe dintre acestea părând a fi fost create cu ajutorul unor tehnici complexe de țesut.

Dar o sculptură poartă cu ea o privire deosebit de sugestivă în trecut: amprenta unui copil care a trăit acum 25.000 de ani. Venus din Dolni Vestonice a fost descoperită într-o așezare preistorică de vânătoare de mamuți, la poalele Muntelui Devin, în ceea ce este acum Republica Cehă. Această figurină din ceramică a fost realizată dintr-un amestec de oase măcinate și argilă și pare să fi fost manipulată de un tânăr membru al grupului înainte de a fi arsă. Poate că au făcut-o ei înșiși, sau poate că se jucau cu ea așa cum ai face-o cu o păpușă. Oricum ar fi, deși cultura lor a dispărut de mult, urmele pe care le-au lăsat au rămas.

Bineînțeles, Rebay-Salisbury are propria figurină Venus: o replică aurită imprimată 3D a lui Venus din Willendorf, care se află pe biroul ei. „Este atât de plăcut să o am în mâinile mele… Este clar că este făcută pentru a fi mânuită”, spune ea. În prezent, copiile sculpturilor sunt cadouri populare, adesea vândute ca „zeițe mamă” online. Și dacă ne luăm după succesul din trecut al originalelor, entuziasmul pentru aceste opere de artă nu va dispărea prea curând.