Vă mai amintiți Cortina de Fier? 30 de ani mai târziu, Europa Centrală, un vast segment geografic îmbibat în sânge, încă se mai adaptează. Guverne autoritare în Polonia și Ungaria, corupție în Cehia, economie slabă și exod de creiere în România și Bulgaria

Dacă există totuși fericire în lumea asta cinică, ea s-a simțit în acea toamnă de 1989 când, una după alta, țările Europei de Est s-au scuturat de cârmuirea sovietică și de propriii lor potentați comuniști.

30 de ani mai târziu, aceste țări au rămas libere și independente. Dar fericirea, ea a dispărut demult.

(analiză preluată din Chicago Tribune via Rador)

Acum o numim Europa Centrală, un vast segment geografic îmbibat în sânge care se întinde de la Marea Baltică în nord până la Marea Neagră în sud. Revoluțiile s-au deplasat dinspre nord spre sud, din Polonia prin Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria și apoi în România și Bulgaria. Iugoslavia și războaiele ei au urmat mai târziu.

Cele mai multe știri din regiune sunt acum sumbre – naționalism de extrema dreaptă în partea de est a unei Germanii acum reunificate, guverne autoritare în Polonia și Ungaria, corupție în Cehia, economie slabă și exod de creiere în România și Bulgaria. Cortina de Fier a fost substituită de o barieră invizibilă Est-Vest: fostele țări comuniste, în ciuda întregului lor progres economic, încă mai sunt în urma Occidentului.

Așadar trebuie pusă întrebarea: a meritat? Ce s-a câștigat? Nu a fost fericirea nimic mai mult decât un miraj? Și a eșuat revoluția?

Răspunsul clar la această ultimă întrebare este nu, revoluția nu a eșuat. Fericirea va fi fost naivă: Europa Centrală e rănită mult prea rău pentru a putea fi perfectă. Dar câștigurile sunt reale. Știrile poate că sunt rele, dar schimbările dintre atunci și acum sunt profunde și e posibil să fie permanente.

Europa Centrală e situată într-un cartier neprielnic, între Germania și Rusia. E locul în care se ciocnesc imperiile și unde se pornesc războaiele. De-a lungul secolelor a servit drept zonă-tampon, un dig de care s-au spart valurile succesive de invadatori orientali, de la sultanii otomani la țarii și comisarii ruși, unde acestea și-au aruncat forțele în luptă și ele au fost fie respinse fie asimilate, permițându-le europenilor din Vest să-și dezvolte remarcabilele lor civilizații. Este o regiune în care cafeaua se prepară tare și amintirile sunt răzbunătoare, cu prea multă istorie și prea mult sânge.

Aceste țări nu aveau să devină nicicând democrații-model, însă aceia dintre noi care am fost acolo nu vom uita niciodată euforia acelei toamne magice din 1989. 40 de ani de înrobire s-au încheiat aproape peste noapte și, cu excepția României, pașnic. Ce am auzit în fiecare dintre țări a fost: „Vrem să ne realăturăm Europei.” Nu să se „alăture” Europei – ei se simțeau la fel de europeni ca francezii sau olandezii -, ci să se realăture unui continent și unei culturi de care fuseseră separați artificial de către războiul rece.

În următoarele două decenii chiar asta s-a întâmplat, căci central-europenii au aderat la NATO și UE. Toată lumea spera că aceste două instituții vor face pentru estici ceea ce făcuseră și pentru vest-europeni după al doilea război mondial: să le ofere un cadru de lucru multinațional în care să-și refacă viețile politice, economice și sociale distruse

NATO și UE au impus un preț piperat pentru statutul de membru – au cerut ca aceste țări să adopte democrația, presa liberă, economia de piață și statul de drept. UE a codificat toate acestea în 80.000 de pagini – nici una mai puțin – de reguli și reglementări. Le acceptați necondiționat sau nu mai discutăm, le-au spus țărilor foste comuniste. Le-au acceptat.

Rezultatele sunt reale. Chiar dacă central-europenii au rămas în continuare în urma Vestului, ei tot o duc mai bine ca înainte din punct de vedere economic, oricum ai lua-o. Pot călători liber în străinătate și pot vorbi liber. Sondajele indică o oarecare nostalgie după vremurile comuniste, dar nu prea multă. În ciuda existenței guvernelor autoritare din Polonia și Ungaria, există și partide de opoziție, iar uneori chiar o duc foarte bine: o activistă anticorupție tocmai a fost aleasă președintă a Slovaciei. Partidele ungare de opoziție au înregistrat recent victorii însemnate la alegerile locale, inclusiv la Budapesta.

Chiar dacă uneori se dovedesc a fi membri incomozi ai NATO sau UE, ei rămân totuși ferm ancorați în ambele blocuri. Principala amenințare la adresa acestor instituții nu provine de la noii lor membri central-europeni, ci de la politica „America mai întâi” a administrației Trump.

Pe scurt, sunt și bune și rele. Ar fi trebuit să ne așteptăm la asta. Istoria nu se schimbă atât de repede. Țările est-europene au trecut prin prea multe – cuceriri, deplasări de frontiere, antisemitism endemic, corupție – pentru a scăpa neafectate. Sub comunism ele au avut toate ornamentele statelor democratice: tribunale, parlamente, presă, alegeri. Dar toate au fost unelte ale regimului comunist și, brusc, au trebuit să învețe cum să devină instrumente ale democrației. Nu a fost ușor.

Dar nu e nici atât de rău cum era pe vremuri și nici atât de rău cât ar fi putut să fie, și atunci e bine.

Articol de Richard C. Longworth (membru al Chicago Council on Global Affairs, fostul corespondent al Chicago Tribune pentru revoluțiile din 1989)

Traducere: Andrei Suba / Rador. Sursa foto: Radio Europa Libera