Viață de câine, aventuri cu Marta / Ep. 1: În loc de prefață

Luna trecută s-au făcut patru ani de când o am pe Marta. Ne-am ales în plină pandemie, pe vremea când câinii de pe străzi sufereau și mai mult decât o fac în mod normal. În absența legăturii speciale cu trecătorii miloși sau măcar cu cei neatenți, sursa principală de hrană le dispăruse. Și le dispăruse și cea de afecțiune și mângâieri, care pentru câini sunt la fel de importante ca hrana sau apa, apropo.

Așa că eu îmi făceam ”declarație” și ieșeam des să dau apă și mâncare maidanezilor de prin cartier. Așa am descoperit-o pe Marta, un cățel tânăr, cu ochi mari și adânci ca universul însuși. Fotografia care ilustrează textul, de altfel, e prima poză pe care i-am făcut-o, pe vremea când era încă maidanez. Aveau să mai treacă vreo două săptămâni până să-mi fac curaj s-o iau acasă, în apartamentul meu cât o garsonieră.

M-a fascinat din prima zi cu lucrul care urma să mă fascineze în fiecare zi din următorii patru ani și, foarte probabil, din restul vieții mele: că era nemaipomenit de curajoasă. Curajoasă încât să vină direct către un necunoscut și să se încreadă în el suficient cât să-l lase s-o atingă, inclusiv pe burtică. Ce n-aș fi dat să am și eu atâta încredere în oameni încât să mă duc țintit la ei, vulnerabil și dornic să mă conectez, în loc să mă prezint iar și iar cu aceleași vechi măști… Ei bine, Marta m-a ajutat mult cu acest curaj, pentru că am învățat de la ea s-o fac ceva mai bine.

Pentru că, de atunci, în ultimii patru ani așadar, Marta a devenit interfața mea cu lumea. Am ieșit cu ea de mii de ori, în mii de locuri, și-am interacționat cu sute, dacă nu mii de oameni. Și, datorită științei Martei de a se conecta cu orice om, totul s-a schimbat între timp. Și eu, și ea, și percepția mea despre lume, deci cumva implicit și lumea însăși, cel puțin așa cum o văd eu.

Nu cred că Marta e specială, iar despre mine nici atât. Cred că suntem un om și un câine cu o relație destul de firească, adică extrem de apropiată. Însă cred și că, povestind deschis despre relația noastră, despre pățaniile împreună, dar mai ales despre interacțiunile dintre noi și diverși oameni, voi reuși, în sfârșit, să fac ce mi-am dorit dintotdeauna, adică de când eram copil și visam să fiu jurnalist: o viață un pic mai bună, pentru oameni și animale deopotrivă.