Viaţă, destin şi asaltul împotriva liberalismului. Şi dreapta şi stânga cad pradă politicii identitare

Tradiţia liberală este slabă în Rusia. Însă am dat recent peste una dintre cele mai însufleţitoare proclamări ale ideii liberale pe care le-am citit vreodată, în opera unui mare romancier rus, Vasili Grossman. Într-un moment în care dreapta şi stânga sunt deopotrivă tot mai obsedate de drepturile de grup, argumentul lui Grossman pentru primatul individului încă se simte vital şi urgent, la 60 de ani după ce a fost aşternut pe hârtie.

(Articol publicat în The Financial Times de Gideon Rachman, preluat de Rador)

Dacă n-aţi citit încă „Viaţă şi destin” de Grossman, ar trebui s-o faceţi. Cartea, a cărei acţiune se petrece în Rusia şi Europa de Est în timpul bătăliei de la Stalingrad din cel de al doilea război mondial, a fost terminată în 1960. Însă a fost respinsă de funcţionarii sovietici, alarmaţi de descrierea necruţătoare a stalinismului. Marea operă a lui Grossman a fost publicată abia în 1980, la 16 ani după moartea lui, iar reputaţia ei creşte continuu de atunci.

Comparaţiile frecvente între „Viaţă şi destin” şi „Război şi pace” de Tolstoi sunt corecte. Romanele sunt similare ca amploare şi subiecte abordate; totodată şi în modul în care personajele fictive se amestecă în paginile lor printre personaje istorice precum Stalin ori Napoleon. De asemenea, atât Grossman cât şi Tolstoi îşi combină naraţiunea cu idei filozofice mai generale.

La finalul unui capitol în care descrie pregătirea de luptă a unei unităţi ruseşti de tancuri, Grossman reflectează: „Grupurile umane au un scop principal: să afirme dreptul fiecăruia de a fi diferit, de a fi special, de a gândi, simţi şi trăi în propriul său fel. Oamenii se strâng laolaltă pentru a-şi câştiga ori a-şi apăra acest drept.” Însă acest lucru dă naştere unei „erori teribile, funeste”. „Credinţa că aceste grupări în numele unei rase, unui dumnezeu, unui partid sau unui stat sunt însuşi scopul vieţii, iar nu simple mijloace de a atinge un scop.” Pentru Grossman, libertatea individuală era unicul ţel valid al războiului ori politicii.

„Viaţă şi destin” prezintă relele teribile la care stalinismul şi nazismul îi supunea pe indivizi în numele unui grup mai mare – proletariatul, respectiv „rasa ariană”. Însă cuvintele lui Grossman m-au frapat pentru că se pot aplica şi propriei noastre ere, una mult mai blândă. Şi asta pentru că ideile politice care pun accentul pe identitatea de grup, în loc de drepturi individuale, au revenit la modă – pe măsură ce atât dreapta naţionalistă cât şi stânga progresistă alunecă spre politica identitară.

În SUA, preşedintele Donald Trump şi-a stimulat baza electorală flirtând cu etno-naţionalismul şi denunţându-i pe imigranţii musulmani şi mexicani. Extrema dreaptă din Europa merge în aceeaşi direcţie. Gânditori influenţi precum scriitorul francez Renaud Camus au popularizat teorii ale conspiraţiei despre „marea înlocuire”, conform căreia europenii albi ar fi în pericol de anihilare culturală din cauza a milioane de imigranţi musulmani.

Paranoia privind „genocidul alb” sau „marxismul cultural” a scos şi ea capul la suprafaţă din nou în manifestele distorsionate ale unor terorişti de extrema dreaptă precum norvegianul Anders Breivik sau Brenton Tarrant, cel care a comis anul acesta atacul criminal asupra unei moschei din Noua Zeelandă.

Versiunea de stânga a politicii identitare nu are nimic de-a face cu terorismul. Din ce în ce mai mult însă, politica progresistă s-a îndepărtat în America şi Marea Britanie de insistenţa liberală pe drepturi egale pentru indivizi, apropiindu-se de un accent iliberal pe drepturile de grup. Motivul acestei cotituri este de obicei un efort lăudabil de a se realiza dreptatea socială. Însă rezultatele sunt, pentru a folosi un termen favorit al stângii, „problematice”.

Un exemplu interesant privind genurile de probleme emanate de gândirea bazată pe grup este un proces în curs intentat Universităţii Harvard pentru presupusa discriminare a americanilor de origine asiatică. Reclamanţii argumentează că americanii asiatici trebuie să obţină rezultate mai bune la examene, în medie, pentru a accede la Harvard şi că adesea sunt notaţi slab pe baza unor criterii vagi de personalitate. Acest fapt, continuă argumentaţia, permite universităţii să înscrie mai mulţi studenţi din alte grupuri, mai favorizate, precum afro-americanii, latino-americanii şi copiii absolvenţilor de Harvard.

Harvard neagă acuzaţiile. Şi chiar dacă discriminarea va fi probată, ea va fi fost derivată în mare măsură dintr-un motiv bine-intenţionat – mărirea diversităţii studenţilor. Problema este că pare imposibil, logic vorbind, să discriminezi în favoarea unui grup fără a discrimina împotriva altuia. Controversa invocă amintiri incomode ale unei epoci anterioare, când Harvard restricţionase deliberat numărul studenţilor evrei. Acel episod este considerat acum ruşinos; dar e greu de văzut de ce ar fi mult diferit faţă de discriminarea americanilor asiatici.

Toată această încurcătură nefericită este un exemplu cu privire la complicaţiile în care se împotmolesc organizaţiile atunci când îi tratează pe oameni ca pe reprezentanţii unui grup, iar nu ca pe nişte indivizi având propria lor identitate cu multiple faţete.

Problema drepturilor de grup, a antisemitismului şi a discriminării sunt teme importante abordate de „Viaţă şi destin”. Unul dintre personajele principale, Viktor Ştrum, este un cunoscut medic evreu care constată că eforturile sale de a angaja colegi evrei cu înaltă calificare sunt blocate din cauză că autorităţile îi favorizează pe ruşi. Pe parcursul romanului, alte personaje întâmpină probleme deoarece sistemul sovietic le consideră ca având o origine de clasă nesănătoasă.

Este o înfăptuire caracteristică marilor romane, cum e „Viaţă şi destin”, faptul că fiecare personaj e înfăţişat în calitate de individ, a cărui identitate n-ar trebui niciodată să fie redusă la aceea de reprezentant al unei clase sociale, naţiuni ori grup etnic.

După cum insista Grossman: „Singurul înţeles autentic şi statornic al luptei pentru viaţă rezidă în individ.”

Traducere: Andrei Suba / Rador

Image by Gerd Altmann from Pixabay