Viața după Covid: „Mi-a scuipat în curte, din drum și mi-a zis să mă bată Dumnezeu că le-am adus Covidul în sat” / „Mă evită toți, deși m-am vindecat. Parcă aș avea lepră”

Pe lângă experiența din spitale, pacienții care au fost infectați cu Sars-Cov-2 au de îndurat serios să poată reveni la viețile de dinainte de îmbolnăvire. Unii trăiesc experiențe traumatizante după externare, când își dau seama că, de foarte multe ori, rămân aproape singuri. E un fenomen tot mai des întâlnit. Am stat de vorbă cu câteva persoane care, odată ajunse acasă, s-au lovit de un zid de netrecut, cel al prejudecăților.

Specialiștii spun că fenomenul este explicabil în primul rând prin lipsa unei educații adecvate.

Marian (35 de ani) din Hunedoara a fost spitalizat 32 de zile la Spitalul de Boli Infecțioase Victor Babeș din Timișoara. Nu știe nici acum de unde a luat virusul, iar ancheta epidemiologică nu i-a oferit un răspuns.

„Aș fi intrat în contact cu un apropiat al unui caz pozitiv depistat foarte târziu. Pe atunci ne duceau cu izoleta, era un spectacol pentru toată lumea. Am făcut febră, mi-am pierdut apoi gustul și mirosul, am sunat la ambulanță. Au venit costumați, sirenele erau pornite, toți vecinii de la bloc erau la geamuri deja. A doua zi știa tot cartierul că am Covid. În fine, am fost tratat, am făcut vreo 6 teste timp de 32 de zile, până când mi-au ieșit două negative la rând”, povestește tânărul.

Problemele au apărut însă după externare, spune bărbatul. De oprobiul public n-au fost ocoliți nici părinții săi.

„De a doua zi de când am fost dus la spital, vecinii lor au început să-i hăituiască. <<Domle’, nu mințiți, când a fost ultima dată la voi? Noi toți suntem îngrijorați de pe scară>>”, i-au spus lui tata la interfon. Eu nu locuiesc cu părinții mei. Ei au stat 14 zile în casă, fiindcă fusesem înainte cu o săptămână la ei. N-au avut nimic, n-au dezvoltat simptome. Apoi i-a ocolit toată lumea. Nici acum nu prea se apropie. <<Așa-s oamenii, îi cunoaștem acum cum sunt>>, mi-a zis tata. Când am fost în spital, mă suna toată lumea. Colegi, prieteni, verișori, rude: <<Ce faci, cum ești? Cum te putem ajuta?>> Telefonul suna foarte mult. Ziceam: wow, uite cum s-au îngrijorat toți. Am ieșit din spital și m-am autoizolat încă două săptămâni acasă la mine. Te plictisești, mai vrei să vorbești cu cineva. Unii nu-mi mai răspundeau la telefon , alții răspundeau și aveau treburi multe de rezolvat. Mai ziceam: hai la un suc, hai să bem o bere. <<Nu pot, nu acum, poate săptămâna viitoare, acum trebuie să mă duc>> nu știu unde, se scuzau”, povestește Marian.

”Le-am și scris. M-am întors la muncă. Fac muncă de birou într-o firmă. Să vezi aici cum îmi oferă toți spațiu. Parcă aș avea lepră. Băi, m-am vindecat, nu am nici o problemă. Unii mai făceau și glume nesărate: <<ce faci, Covidel?>> sau <<spune-ne câți bani ai primit să zici că ai Covid?>> Nu toți, sigur, dar oamenii de la care m-aș fi așteptat cel mai puțin, m-au ignorat, m-au trimis iar în izolare, m-au ocolit. Nici cu rudele nu ne mai vedem. Așa sunt și bieții mei părinți, singura lor vină fiind că mă au pe mine”, mai spune el.

Ioana (26 de ani) a stat aproape două săptămâni la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase din Cluj, s-a vindecat, apoi și-a sunat câțiva prieteni să iasă în oraș.

„Nimeni n-a vrut să mai aibă de a face cu mine”, spune tânăra.

„E foarte urât să stai în spital, într-o cameră mică. Sigur, sunt condiții mai mult decât decente, iar personalul medical s-a purtat nemaipomenit, dar să tot stai acolo zi de zi e groaznic. Abia așteptam să ies. Am ieșit după 14 zile, am stat încă 2 săptămâni într-o garsonieră, singură, abia așteptând să treacă perioada să pot ieși din nou în lume, să mă văd cu prietenii mei. Apoi urma ziua mea de naștere. Am dat niște telefoane unor prieteni și i-am invitat pe 4-5 să ieșim la o terasă, să le fac cinste. M-au refuzat pe rând inventând fel și fel de scuze. O fată din grup mi-a spus apoi că vorbeau toți între ei că n-au ce să caute cu mine, că le dau la toți Covid. E supărător, rămâi cumva stigmatizat. Eu sper că nu toți trec prin așa ceva”, povestește ea.

Mai mult, spune Ioana, a început să fie evitată tocmai de persoana de la care a luat virusul, o mătușă întoarsă din Spania.

„A venit în vizită la noi. Eu nici nu știam că a fost în Spania, mama mi-a zis după ce-a plecat de la noi. Am și certat-o atunci, fiindcă ea nu trebuia să vină la noi, iar mama trebuia să nu o primească. Eram eu și mama acasă. Doar eu am fost testată pozitiv. După toată nebunia, mama a sunat-o să mergem la ea, să-i ducem ceva, dacă are nevoie, să vedem ce mai face. A spus că nu, că are treabă, că trebuie să meargă undeva. Mama a zis: păi venim mâine până la tine. <<Nu, nu, mâine mă duc nu știu unde de dimineață>>. La a doua minciună și-a dat seama și maică-mea că nu-i sănătoasă la cap. Sper să apară vaccinul cât mai repede. Eu cu cine mă văd și nu știe că am avut Covid, nu spun nimic. Tac, încerc să mă protejez. Oamenii cred că reacționează involuntar în felul ăsta”, mai spune tânăra.

Costel (45 de ani) e dintr-un sat de lângă Târgu-Mureș. El a stat 21 de zile spitalizat la Cluj, cu Covid-19. Când s-a întors acasă, un vecin a țipat din mijlocul uliței la el, scuipând peste gard.

”Bată-te Dumnezău, mă, ne-ai adus Covidu în sat!”, i-a reproșat vecinul.

Prima reacție a bărbatului a fost de nedumerire. Mai multe secunde n-a zis nimic. A stat pur și simplu țintuit  neștiind  ce să facă.

„M-am blocat inițial, iar când mi-am revenit cu greu m-am stăpânit, fiindcă sunt mai coleric din fire și-am fost gata să ies la el. Am încercat să-i zic că nu mai am nimic, că m-am vindecat. I-am zis că-i arăt actele doveditoare, testele negative. Nu aveam cu cine. Tot înjura și zicea că vreau să-i omor pe toți și dacă mă prinde pe stradă nu ies bine. Apoi s-o dus la alții din sat și le spunea că le-am adus Covidu că vreau să-i curăț. S-o mai liniștit oamenii. Unii au înțeles, alții deloc. Cine-i om rămâne cu tine și la greu. Cine nu-i om, face așa. Eu nu-s supărat, că tot singur îs de 10 ani, de când s-o dus și tata, da alții ce fac? Singurii mei prieteni din ultimele două luni au fost medicii. Îs singurii care m-o întrebat ce fac, cum mă simt. Sătenii mă mai evită, da nu mă plâng, numa că uneori tare mi-ar plăcea să mai stau de vorbă cu unii, cu alții. Da nu vreau, că știu că nici ei, chiar dacă stau de vorbă cu mine, nu se simt bine. Se forțează”, povestește Costel.

Am încercat să găsim o explicație în fața acestor mărturii greu digerabile. Daniel David, rector al Universității Babeș-Bolyai și specialist în psihologie cu zeci de studii publicate în domeniu în toată lumea:

• „În primul rând aici este vorba despre analfabetism științitic. Oamenii nu discern realul de fabulație. Acești oameni marginalizați nu sunt niște victime, ci sunt câștigătorii acestei pandemii. Ei au avut această boală și sunt imunizați, nu sunt la risc. Cumva ei sunt mai sănătoși decât suntem toți ceilalți și în plus pot contribui la sănătatea altora prin donarea de plasmă. E foarte greu pentru alții să înțeleagă. Să se ferească de ei, pentru unii poate fi o opțiune de protejare. Sunt persoane sceptice, cu o doză mare de neîncredere. Apoi, în România există o formulă pronunțată a colectivismului. Societățile colectiviste sunt foarte închise, iar dacă cineva reprezintă un potențial pericol, e izolat. Adică aici nu intră oricine în colectivitate. Dacă persoanele respective aveau familii apropiate, membri ai familiei cu care să fie în strânse relații, poate nu se întâmpla așa ceva. Avem și stigma de boală. Apoi ajungem la povestea educației din România. Chiar dacă există această reacție de homo-sapiens involuntară, să spunem, de autoconservare, apoi ai posilibatatea de a o controla. Adică să înțelegi că reacția automată nu justifică reacția care urmează pe urmă, când izolezi social o persoană. Înainte de pandemie, noi toți – și cu ajutorul mass-media –  am scos în prim plan fel și fel de experți astronomi, horoscopiști pe care i-am validat, practic, ca societate, în timp ce teoriile conspiraționiste sunt foarte puternice, foarte pronunțate. Un expert în sănătate publică este automat acoperit de anumite ziceri nevalidate de nimic. Măcar să învățăm din greșelile astea. Este o problemă majoră la nivel educațional în România.”

Sursa foto: pixabay.com