VIDEO Cine este Cindy Lee? Cea mai misterioasă senzație a pop-ului

Muzicianul enigmatic a lansat unul dintre cele mai apreciate LP-uri ale ultimului timp. Dar a făcut-o fără marketing sau interviuri – și cu siguranță nu îl vei găsi pe Spotify, relatează BBC.

Dintre toate actele muzicale apărute anul trecut, niciunul nu a fost mai fascinant – sau mai misterios – decât Cindy Lee. În martie anul trecut, albumul lor Diamond Jubilee – un heliograf lo-fi uluitor de două ore, cu 32 de piese, care reinterpretează sunetele formative ale rock-ului și pop-ului – a apărut ca prin magie: o incursiune vastă, luxuriantă și onirică, plină de melodii frumos armonizate, adesea copleșitoare, despre pierdere și dor.

Însă acest album auto-lansat nu a fost tocmai ușor de accesat, fiind indisponibil pe platformele de streaming sau în format fizic.

Muzica era fascinant de caleidoscopică, oscilând între grupurile de fete din anii ’60, precum The Supremes, și influențe din folk, psychedelic, glam, rockabilly, doo-wop, rock în stil Velvet Underground și balade asemănătoare celor ale The Righteous Brothers. Dar pentru a o asculta, trebuia să accesezi un site cu aspect învechit, în stil GeoCities din anii ’90, și să descarci fișierele printr-un serviciu numit Mega, cu o donație sugerată de 30 de dolari. Ulterior, albumul a fost încărcat pe YouTube.

Cine este Cindy Lee?

Oamenii s-au grăbit să afle: cine este de fapt Cindy Lee? Nu exista o campanie de PR, interviuri sau prezență pe rețelele sociale. S-a dovedit că era alter ego-ul enigmatic în drag al cântărețului și compozitorului canadian de muzică alternativă Patrick Flegel. În trecut, trupa lor Women a fost un act admirat în scena indie rock a anilor 2000, lansând două albume apreciate înainte de a se destrăma după o bătaie pe scenă.

Flegel a început proiectul Cindy Lee în 2012, după prima lor apariție live, cântând la bas într-o trupă a unui prieten, îmbrăcat în stilul drag care a devenit ulterior marcă personală: perucă beehive, rochii cu paiete aurii sau argintii, cizme până la genunchi și palton de blană. „În contextul drag-ului modern, felul în care fac eu drag este atât de cuminte, convențional, de bază și tradițional,” a spus Flegel într-un rar interviu din 2020. „Sunt ca un closet queen din anii ’60… într-o tradiție a divelor arhetipale precum Patsy Cline, Tammy Wynette, Diana Ross.”

Cum s-a construit hype-ul

Albumele anterioare ale lui Cindy Lee trecuseră aproape neobservate, iar Diamond Jubilee ar fi putut avea aceeași soartă. Însă fanii de muzică avizați au descoperit albumul și nu se mai săturau de el. Pe măsură ce entuziasmul s-a răspândit din vorbă-n vorbă, forumurile online, precum Reddit, s-au umplut de laude, iar secțiunea de comentarii de pe YouTube era unanim entuziastă.

Când, în octombrie anul trecut, albumul a devenit disponibil pe Bandcamp – o platformă online care conectează artiștii independenți cu fanii plătitori –, s-a vândut incredibil de bine. Două săptămâni mai târziu, a fost lansat și în format fizic pe vinil și CD, devenind unul dintre cele mai bine vândute produse ale site-ului.

Presa muzicală online din SUA a contribuit, de asemenea, la acest succes. Pitchfork i-a oferit albumului un scor de 9,1 – cel mai mare acordat unui album nou în ultimii patru ani. The Guardian l-a desemnat al doilea cel mai bun album al lui 2024, după Brat al lui Charli XCX.

Însă Diamond Jubilee și Brat erau complet opuse ca strategii. Brat a fost o campanie de album tipică secolului XXI, promovată agresiv prin meme-uri și momente virale pe social media. În schimb, Diamond Jubilee a respins aproape toate teoriile despre cum ar trebui vândută și consumată muzica în era modernă, provocând o dezbatere despre industria muzicală și relația dintre fani și artiști.

Puterea de a respinge promovarea

Artiștii care își promovează muzica în moduri neconvenționale nu sunt ceva nou. De la Beyoncé, care și-a lansat surprinzător albumul auto-intitulat în 2013, până la Jack White, care a distribuit inițial copii ale albumului său No Name în pungi de plastic fără etichetă, strategiile neobișnuite pot da roade.

Flegel, însă, a dus lucrurile și mai departe, refuzând complet streaming-ul. Pe site-ul lor, au scris despre CEO-ul Spotify, Daniel Ek: „[EL] ESTE UN HOȚ ȘI UN PORC DE RĂZBOI.” Această poziție se înscrie într-o dezbatere tot mai amplă despre economia streaming-ului și impactul său asupra artiștilor.

Spotify plătește între 0,003 și 0,005 dolari pe stream, sumă împărțită între toți deținătorii de drepturi (inclusiv case de discuri și publisheri). Astfel, pentru artiștii mici, care deja se confruntă cu o criză globală a costurilor turneelor, streaming-ul aproape că nu aduce venituri.

„Spotify a devenit un loc ostil pentru artiștii care nu au milioane de ascultători,” spune criticul Steven Hyden. „Oamenii tratează Spotify ca pe Netflix – dacă nu e pe platformă, înseamnă că nu există. Dar există o mulțime de artiști care aleg să opereze în afara acestui sistem.”

Ce urmează pentru Cindy Lee?

În ciuda popularității crescute, Cindy Lee nu a dat semne că ar vrea să capitalizeze succesul. Turneul lor din SUA a fost anulat la jumătate fără explicații, iar pe site-ul lor scria: „ACEASTA VA FI ULTIMA MEA PREZENȚĂ ÎN TURNELUL AMERICAN.”

Flegel pare să se simtă inconfortabil cu expunerea. Într-un concert din San Diego, au spus pe scenă: „Mă simt ca un animal nenorocit în cușcă.” Această reticență a menținut proiectul Cindy Lee la statutul de cult.

„Poate că unele lucruri sunt menite pentru un public de cunoscători,” spune Hyden. „Înainte de internet, dacă făceai indie rock, înțelegeai că nu vrei să ajungi la mase. Acum, toți sunt pe aceeași platformă și dacă ai ‘doar’ 100.000 de ascultători pe Spotify, ești văzut ca irelevant. Nu e corect.”

Povești ca cea a lui Cindy Lee sunt din ce în ce mai rare, dar nu imposibile. „Industria îți spune mereu ce ‘trebuie’ să faci,” spune Gillani. „Dar este arta ta. Fii atent la ce faci cu ea.”

Cindy Lee și-a urmat propria cale. Iar muzica va continua să existe, indiferent de cum alege fiecare să o descopere.