FOTOGALERIE Ketane Mucho. Cum a fost la festivalul romilor din Cluj, unde nu participă nici o autoritate publică

Când s-a prăpădit bătrânul Titi Ernest, lider marcant al romilor din Pata-Rât, din Cluj, a fost tragedie mare. A prins pe parcursul vieții șapte mutări cu dubele miliției, iar apoi ale jandarmeriei, de nici nu mai știa exact pe unde locuise și câtă vreme. Până în ultima clipă, bătrânul Ernest spera să iasă din gunoi, căci toată viața trăise doar acolo, în gunoi. Obținuse după ani de zile o aprobare de locuință socială în oraș, între oameni, acolo unde trăiește, dar n-a mai apucat să deschidă nici ușa locuinței.

Cum credea bătrânul Titi că se va muta, așa speră toți urmașii săi și vecinii ce i-au rămas în colonie, în punctul nevralgic al Clujului smart.

Suntem la Pata Rât, unde o asociație a organizat, cu fonduri norvegiene, primul festival dedicat comunității de romi din Cluj. Festivalul se numește Ketane, numele însemnând ÎMPREUNĂ, în limba romani. La eveniment au fost invitați toți politicienii de vază și toate instituțiile publice.

Alex Fechete, asistent social care a trăit ani buni în colonie, spune că primarul Emil Boc n-a călcat la Pata-Rât de peste 12 ani. „Nu numai el, nici altii, dar să vină puțin, că poate a uitat cum e. Noi l-am invitat. Am chemat pe toată lumea la eveniment. Pe primar, am invitat toți consilierii locali, am invitat președintele Consiliului Județean. Ce să facă ei aici? Da Boc să nu uite că toți țiganii l-am votat în urmă cu patru ani. Asta e. El uită, poate, noi nu!”

„Lasă că vine Boc cu nevasta-n spinare, ca la Untold”, glumește un activist.

Până să apară primarul, organizatorii fac ultimele pregătiri. Programul din această seară va debuta cu DJ Plastic, apoi pe scenă e așteptată Prințesa Fantastică, pentru ca headliner-ul zilei să fie trupa Impex, cu solistul Andrei Dinescu, fiul poetului Mircea Dinescu.

Ca evenimentul să fie ca la carte, la intrare se așază, cu multă grijă, și un covor roșu. „Pe-aci intră numa’ celebrități. Îl vezi pe ăla barbă mare? E prietenu meu, Pepe. Pepe nu-i celebru?”, mă atenționează un om de ordine.

Câțiva copii încep să schimbe câteva pase cu o minge dezumflată. Un băiat își spune Ronaldo. „Nu, nu Cristiano. Ronaldo-Ronaldo, chelul!”

-Da de unde ai auzit tu de Ronaldo-Ronaldo?

-Ei, de unde, mi-a zis tata și apoi l-am văzut pe youtube, îi cel mai tare!

Ludwig cel Mare 

Undeva, într-un colț ce dă în strada principală, pe unde se transportă zilnic munții de gunoi din Cluj, sunt expuse mai multe pancarte și tablouri cu istoria romilor. Cu deportările, cu exterminarea din al doilea Război Mondial, apoi apar imagini cu modernul Cluj și evacuările anilor 2000. Toată lumea vrea să scape din Pata-Rât, dar aproape nimeni nu reușește.

Darius Cătălin Ludwig are 12 ani și n-a trăit niciodată în altă parte. La Ketane, băiatul surprinde cu o expoziție ce însumează mai multe desene pe care le-a făcut în ultimele săptămâni. Are acest har, al desenului, i-au spus și profesorii la școală.  Când va fi mare, va avea veritabile vernisaje în cele mai celebre muzee de artă. Va avea și o semnătură specială, numele Ludwig. Va câștiga suficienți bani încât să-și mute toată familia din gunoiul Clujului, într-un loc unde „să fie o casă să încăpem toți, să fie curat, să fie o curte și doi câini”.

„El visează, da-i bine să viseze. El desenează și pictează tătă ziua și tăți zîc că-i talent. Da să termine școala „, intervine seniorul Ludwig, bunicul băiatului. Numele Ludwig vine de la străbunicul bunicului, care ar fi fost cetățean german. S-ar fi născut în Germania, și-a luat o soție tigancă și-ar fi devenit nomazi. Pe la începutul celui de-al doilea Război Mondial primii din familia Ludwig ar fi ajuns în România.

-Păi dacă vă uitați la mine, am ochi albaștri! Tătă familia mea pe care o țin minte are numele Ludwig, susține bunicul lui Darius.

Darius e în clasa a șasea și e printre cei mai buni elevi din clasă la învățătură. Desenele și picturile le face într-o cameră întunecată,  unde sunt două paturi. Aici înnoptează de cele mai multe ori șapte persoane:  El, Tuți, Luța, Iasmina, Flaviu, Cosmin și Adina, frații și surorile lui, iar bunicii dorm în bucătărie.

Pe un scaun vechi, din lemn, e un lighean cu apă, cu câteva farfurii, fiindcă familia tocmai a servit prânzul. „Nu avem apă, aducem din vecini. Așa spălăm vasele, așa ne spălăm și pe noi”, spune bunica băiatului.

„E greu, dar așa am trăit toată viața. Niciodată n-a fost ușor. Duminica fac baie copiii, să fie curați la școala. Fără școală, nu au nici o șansă. Eu știu asta pe pielea mea și știu de la ăștialalți de-aci. Îs oameni pe care i-am prins copii aci și tot aci o rămas și ei și copiii lor că s-o lăsat de școală”, adaugă bătrânul Ludwig.

Alex Fechete spune că absolvirea școlii generale în comunitate e echivalentă cu un doctorat obținut la cele mai mari universități din lume.

„Nu știu câți suntem de toți care am terminat școala venind de aici. Sub 10, oricum. Abandonul apare la 12-13-14 ani, cel târziu. Apoi, la revedere, viață. Rămân aici și nu mai pot face nimic. Dacă un copil reușește să termine opt clase, e ca și cum și-ar lua diploma la Sorbona. Iar ca să scapi de aici, e aproape imposibil. Că te naști aici, te urmărește toată viața. Suntem câțiva care am reușit să plecăm din gunoi, alții s-au dus în străinătate, dar suntem puțini, oricum.”

„Realitate de Mad Max”

Pe scena principală tocmai a urcat Dj Plastic, adică Victor.  El activează de obicei pe scena culturală bucureșteană ca artist vizual independent, gestionar de patrimoniu imaterial și melanjor digital. Cu studii în scenaristică, psihologie și fotografie, în ultimii 12 ani și-a concentrat atenția asupra industriei muzicale românești. În 2012 a descoperit caseta grupului Îngerii Negri și a început să studieze muzica romă contemporană.

Privește mulțimea și își începe numărul în aplauze. Un domn în vârstă apreciază spectacolul. „Io nu înțeleg prea mult, da vă dați seama că o venit cineva aci, la noi, să cânte pentru noi? Vă dați seama?”

DJ Plastic n-a vizitat niciodată Clujul până în urmă cu câteva zile. Contrastul e puternic, după ce ajunge în zona centrală atât de lăudată și apoi la Pata Rât.

„Eu nu știam de locul ăsta, de Pata Rât. Auzisem că sunt ceva probleme pe aici,  pe la Baia-Mare, cu acel zid, dar detalii nicidecum. Am fost invitat, mi s-a zis că-i o cauză umanitară și-am zis să le facem o mică bucurie celor de aici. Când am văzut ce-i aici, în locul ăsta… zău, așa ceva, asta-i realitate de Mad Max. Clujul e un oraș care crește, poate fi o capitală economică, se dezvoltă, dar ce e în Pata Rât e reversul medaliei. Mergem pe succes, pe dezvoltare, pe industrie, pe creștere, dar ne dezumanizăm, uităm de oameni. Au fost aceste evacuări în Cluj. Vă spun, nici Bucureștiul nu a făcut asta, prin 2000, să trimită romii la groapa de gunoi. La București au fost evacuați prin 2000 din Centrul Vechi, să se amenajeze, să se facă, dar nu a dus nimeni pe nimeni la groapa de gunoi. Am văzut centrul Clujului, am văzut că e plin de crâșme fancy cu nume englezești și avem Pata-Rât”, îmi spune artistul.

Ușor-ușor, în perimetrul evenimentului se strânge tot mai multă lume, mai ales că pe scenă va urca Prințesa Fantastică, un nume cu rezonanță în comunitățile de romi, „o cântăreață cu cea mai aleasă voce”, așa cum mă anunță un anume domn Marcelinio. În același timp în mulțime se răspândește informația oferită publicului din toată România de Pro TV, cum că Florin Salam ar fi murit.

-Doamne Dumnezăule, nu se poate!, se necăjește un domn.  „Uită-te pe google, scrie acolo: Florin Salam, mort, ca să vezi.”
Sărbătoarea e umbrită de veste: – A murit regele!

Noroc că între timp celebrul artist își asigură fanii pe Facebook că e viu. Lumea se liniștește, petrecerea continuă.

„Frații noștri țigani”

La coada unde se vinde bere ajung trei cetățeni din Camerun.  Roland e angajat la o firmă de construcții, iar angajatorul a făcut în așa fel și i-a cazat pe el și pe conaționalii săi la 100 de metri de ghetoul romilor.

-Suntem 40 din Camerun și-am venit de anul trecut în Cluj să muncim, să trimitem bani acasă. Câștigăm cam de cinci ori mai mult decât în Camerun. Și-aici am venit să ascultăm muzică pentru prietenii noștri de-aici, sunt vecinii noștri, ne înțelegem nemaipomenit.”

Alături de Roland în festival intră și ceilalți muncitori angajați la Cluj. Se cunosc cu toată lumea, se îmbrățișează, se salută.

Emmanuel nu are nici un fel de constrangere în a locui în Pata Rât și zice că: „am mulți prieteni aici, sunt frații noștri țigani, că așa le zice lumea, țigani, nu? Păi pe noi ne cheamă la masă de multe ori. Am fost la Romică, la Marcel, acolo mai sus, am mulți prieteni. Am fost, am mâncat împreună, ne-au primit cu căldură, ne-au dat ce au avut ei. Și ne vedem în fiecare zi. Nu înțeleg de ce au probleme alții cu ei. Uite, noi de când suntem în Cluj, niciodată, să mă crezi, nu am avut nici un fel de problemă cu culoarea pielii, că suntem negri, că suntem străini, dar știu că oamenii din Cluj au probleme cu vecinii noștri. Adică cu noi nu are nimeni nici o problemă, dar cu ei au. Păi asta nu-i ciudat? E culmea, prietene, asta.  Ne-au primit în casele lor, ne-au învățat cuvinte în limba română, râdem împreună, ne distrăm. Îs oameni, prietene, oameni. Toți suntem oameni. Hai să-i cinstim în seara asta. E seara lor, e sărbătoarea lor”.