VIDEO Recomandare de lectură: Ne-au ținut în viață / O carte-eveniment despre cum au încercat comuniștii să reducă la tăcere Radio Europa Liberă / Culisele redacției, dezvăluite de Liviu Tofan

Cine vrea să afle cum a funcționat REL, cum era organizat Departamentul românesc, care erau procedurile editoriale, cum era structurată instituția numită Radio Free Europe/Radio Liberty,
Inc., care au fost momentele și evenimentele importante din viața redacției românești etc. va constata că nu există, în limba română, o lucrare aplicată, cuprinzătoare, cu răspunsuri pertinente, scrie Liviu Tofan, fost șef al secției de știri în cadrul Europei Libere în prefața cărții ”Ne-au ținut în viață”, publicată la Editura Omnia.

Liviu Tofan scrie despre Departamentul românesc din anii 1970-1990, ultimele două decenii ale Războiului Rece: despre cum era organizat, cum funcționa, ce emisiuni se făceau, cine le făcea și cum se făceau; și despre sursele de informare, care au stîrnit atîta curiozitate. Instituția Radio Free
Europe/Radio Liberty, Inc.

În alte capitole autorul descrie întîmplări din „culisele” Europei Libere, despre cîteva situații deosebite prin care a trecut radioul în acei ani, ca atentatul din 1981, și cum a tot încercat Securitatea ”să ne intimideze, să ne saboteze sau măcar să ne „contamineze” cu „GX-36” și alți asemenea „viruși”.

”Voi încerca să fac puțină lumină cu privire la așa-zisele „cancere galopante de la Europa Liberă”. Ceva mai multă „culoare” veți găsi, cred, în capitolul „Momente”. Va fi vorba, de asemenea, despre cum ne-au prins, sau surprins, evenimentele din decembrie 1989”, mai scrie Liviu Tofan. Autorul precizează că lucrarea rămâne deschisă pentru un al doilea volum.

• Cumpără cartea de pe site-ul editurii Omnium

Redăm mai jos un pasaj relevant din cartea ”Ne-au ținut în viață”: Relatarea despre tentativa de asasinat asupra Monicăi Lovinescu, la Paris:

Brațul lung al Revoluției

”La Paris s-au petrecut două incidente ce au vizat direct realizatori de emisiuni ai Europei Libere. S-a vorbit despre ele în articole de presă, în carți de memorialistică, în emisiuni de radio și televiziune, în diverse studii și documente.

Primul incident a avut loc în noiembrie 1977 — agresiunea asupra Monicăi Lovinescu. A fost foarte grav, a lipsit puțin ca Monica Lovinescu să nu-și piardă viața.

Al doilea s-a petrecut la începutul anului 1983 — tentativa de asasinare a lui Virgil Ierunca. Doar că nu a fost nici grav, nici nu s-a întâmplat, în realitate, nimic. Vom lămuri asta aici, pentru prima oara, pentru că poveștile false riscă să compromită adevarul și semnificația celor reale.

Ce trebuie spus clar și apăsat de la început este că emisiunile realizate din capitala Franței de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca – Teze și Antiteze la Paris și Povestea Vorbei – au avut un ecou și o influență extraordinare la București. Ele deranjau regimul peste măsură pentru că îi zădărniceau un efort de o importanță deosebită: controlul asupra mediului cultural.

Gînditorii, creatorii, scriitorii erau, în viziunea autoritaților, cei mai periculoși, pentru că ei erau cei care știau să folosească cuvîntul, să formuleze idei, să comunice. Și, dupa cum știm, disidența românească, multă, puțină, s-a manifestat tocmai printre și prin oamenii de cultura. Nu au fost chiar toți niște „orfani ai curajului”, cum îi numea, provocator, chiar Monica Lovinescu la un moment dat.

Despre agresiunea din noiembrie 1977 avem relatarea la prima mîna a Monicăi Lovinescu:

Reveneam din oraș. Mă grabeam: a doua zi urma să sosească Goma cu soția și copilul, aveam de telefonat la gazetari ca să le precizez ora și să le dau ultimele detalii. Era pe 18 noiembrie 1977. Eu, care sunt certată cu datele, pe aceasta am reținut-o pentru simplul motiv că pe 19 noiembrie era ziua mea de naștere, nu-mi puteam oferi luxul de a o ignora. Nu prea priveam în jurul meu. Capacitatea mea de a nu vedea tot ce se afla în împrejurimi dobândea, când mă domina o idee – desigur fixă -, proporții greu credibile.

Deci, cu gândul la primirea lui Goma și la conferința de presă mai întâi la aeroport, apoi la Paris, nici nu l-am vazut pe primul palestinian. Se instalase în gradiniță, ținea în mîna un plic. Mi-a spus: „Madame Monica, j’ai un message pour vous”. Gafa nedemnă de un agent bine instruit. În Franța, „Madame” cu prenumele nu se întrebuințează decât pentru ghicitoare, patroane de bordel sau portarese. În planul atentatului, Securitatea din București introdusese pentru uzul palestinian și câteva din locuțiunile locale. Gafa lor a fost salvatoare. M-a trezit. Am revenit pe pamânt, mi-am dat seama într-o secunda ca ceva nu este în ordinea cea buna a lucrurilor și, când agresorul mi-a cerut să-l primesc în casă, am refuzat, ceea ce presupun ca m-a salvat deoarece înauntru, în liniște și nevazuți de nimeni, ar fi avut tot timpul să pună în aplicare pe oasele și craniul meu planul lui Ceaușescu.

Virgil nu era acasa, un cunoscut al sau venit sa-și vada fiica, pianista aici, îi dăduse întâlnire într-o cafenea la celălalt capat al Parisului. Unde Virgil l-a așteptat vreun ceas degeaba. Exact timpul sa-ți faca ei datoria cu mine, singură acasa. […]

Să mă întorc însă în curtea din 8, rue François Pinton. Cînd am refuzat sa-l las pe tuciuriul meu vizitator sa intre în casa, a aparut brusc al doilea; statuse ghemuit, ascuns dupa un copac din colțul gradiniței. Și s-au pus amândoi pe lucru.

„Erau sigur profesioniști — mi-a spus peste cîteva zile doctorul de la Spitalul Saint-Louis. Nu v-au batut doar cu pumnul – a adaugat el, ci cu un obiect dur, dar fara a va zdrobi cutia craniana. Aveți numai un traumatism cranian, fractura de la nas și brațul drept cu hematom de la umar pîna la mâna. […] Ați avut noroc!”

„Norocul”, explica Monica Lovinescu, a fost intervenția unui trecator (un funcționar la poșta) alertat de țipetele ei, și care i-a pus pe fuga pe agresori. Paul Goma sosea la Paris pe 20 noiembrie. La prima sa conferință de presă, pe 24 noiembrie, a asistat și Monica Lovinescu, purtînd toate urmele agresiunii: tumefiata, bandajata. Explicația atacului a venit chiar atunci, cînd Goma a relatat ca, înaintea plecarii din România, chiar în seara zilei de 19 noiembrie, generalul de Securitate Nicolae Pleșiță l-a amenințat cu cuvintele: „Brațul revoluției poate atinge oricînd, oriunde, pe oricine”. Și i-a mai spus: „Sa știi ca noi nu glumim”, așa încît va primi un semn de cum ajunge la Paris. Recepționat, dar fara efectul scontat.”

Cumpără cartea de pe site-ul editurii Omnium