VIDEO Refugiații ucraineni, un an de la război: ”Dacă situația nu se înrăutățește, la vară ne întoarcem și vom încerca să trăim cum trăiesc oamenii în Israel/ Nu ne facem iluzii ca războiul să se termine repede”

Tania Gurska, casnică și mamă a trei copii din Odesa, a fost printre primele persoane care au simțit ororile invaziei rusești, atunci când, în urmă cu un an, rachetele rusești au străpuns cerul de deasupra regiunii în care trăia femeia trăia împreună cu soțul și cei trei copii ai lor.

La scurt timp după izbucnirea conflictului, familia Gurska a urmat exemplul altor milioane de ucraineni care au făcut alegerea dificilă de a-și părăsi tărâmurile natale în căutarea unui loc sigur, departe de bombardamente și suferință.

Astfel, la începutul lunii martie, Tania și soțul ei și-au luat copiii într-o “vacanță de mult promisă” și au făcut probabil cea mai grea călătorie pe care ar putea cineva să o facă. Drumul de numai 50 de kilometri de la casa lor până la granița moldovenească poate să nu fi însemnat prea mult, dar prin parcurgerea sa, mama și cei trei copii au lăsat în urmă întreaga lume pe care o cunoscuseră până atunci, inclusiv pe bărbatul care le era soț și tată și care a ales să rămână în urmă pentru a ajuta eforturile de evacuare.

Prin propriile puteri, bunăvoința voluntarilor și voia sorții, Tania a reușit, la fel ca mulți alți refugiați, să ajungă din Moldova în România, unde a ales să se stabilească la Constanța, o zonă în care familia ei mai trăise cu generații în urmă și în care avea încredere.

Așa au devenit Tania și copiii ei parte a celei de-a doua, ca mărime, comunități de refugiați care s-au format pe teritoriul României de la începerea războiului, după București.

Nu este de mirare că mulți dintre ucrainenii stabiliți în România au ales Constanța ca destinație principală – un județ bine urbanizat, destul de aproape de graniță și care nu duce lipsă de locuri libere de cazare oferă multe avantaje unui grup mare de oameni care au trebuit să își părăsească brusc locuințele, în unele cazuri doar cu hainele de pe ei.

La fel de important, poate, este faptul că în Constanța se regăsește unul din lucrurile care le-ar aminti multor ucraineni de casă – marea. După cum arată datele antropologice, oamenii născuți în zone cu ieșire la mare vor căuta mereu să fie aproape de apă, dar, de asemenea, în special pentru oamenii din Mariupol, Herson, Nikolaev și Odesa, care s-au stabilit cu precădere în zonă, Marea Neagră reprezintă una din ultimele legături pe care o au cu viețile lor de dinainte de război.

Cum arată viețile ucrainenilor care au rămas în România, la un an de la izbucnirea conflictului

După spusele Taniei, schimbarea radicală de mediu încă își face simțită prezența: “Am lăsat tot ce aveam în Odesa… nu putem merge să ne vedem casa, să ne simțim în siguranță acasă”, descrie femeia, în puține cuvinte, suferința unui întreg an. 

Pe de altă parte, totuși, situația este îmbunătățită pe cât posibil de faptul că românii sunt “deschiși” față de refugiați, în experiența Taniei. În mod evident, totuși, înțelegerea are propriile limite în ceea ce privește ajutorul care poate fi oferit, iar condițiile materiale ale unora dintre refugiați sunt mult mai reduse decât erau acasă, motiv pentru care multe dintre lucrurile care erau obișnuite acum un an nu mai sunt posibile în prezent.

În prezent, viața de zi cu zi la Constanța a mamei este dedicată, în mare parte, copiilor ei. Dimineața îi găsește pe cei doi copii mai mari, Lev și Kassia, făcându-și lecțiile așa cum pot, de la distanță. Restul timpului, spune Tania, este ocupat de cel mai mic copil, Reizel, care la vârsta de un an și opt luni: “Ocupă foarte mult timp, practic pe tot”, explică ea cu un zâmbet. Într-o lume în care multor oameni li s-a luat șansa de a-și vedea copiii crescând, aceste eforturi nu arată însă ca o povară.

În general, continuă mama, ei încearcă să reproducă viața de acasă, chiar și în ciuda posibilităților materiale semnificativ reduse. Profitând de oportunitatea de a vedea locuri noi și de a întâlni prieteni noi, cei patru se găsesc deseori în parcurile, magazinele și mall-urile Constanței, dar un element la fel de important al rutinei lor îl reprezintă plimbările pe plajă, aproape de apă.

Se pare că teoria legăturii puternice dintre oamenii născuți aproape de mare și întinderile de apă este una adevărată, cel puțin în cazul familiei Gurska. Poate că la mijloc se află și faptul că veniturile familiei au fost puternic afectate în ultimele luni, iar plimbările sunt unul din puținele lucruri pe care nu poate fi pus un preț.

În orice caz, prezența comunității mai mari de ucraineni este și ea un factor important pentru Tania și copiii ei. Locurile noi sunt acompaniate de fețe noi întâlnite la Constanța, iar întâlnirile de joacă și noile prietenii legate în orașul port adaugă poate unul din cele mai importante elemente ale unei vieți fericite: un mediu social activ.

• “Prietenii mei au venit și ei în România, câteva familii. Ne întâlnim cu ei, ne vizităm reciproc, ne plimbăm împreună…”, explică Tania. Această întâlnire a sorții denotă, pe de o parte, cât de generală trebuie să fie tragedia oamenilor care trăiau în zonele cele mai puternic afectate de război, dar cel puțin aceste familii nu sunt nevoite să înfrunte singure circumstanțele nefericite.

Uniți prin cultura și suferința comună, Ucrainenii ajunși pe litoralul românesc au reușit să formeze o comunitate îndeajuns de bine organizată încât să își lase amprenta asupra vieții Constanței. De la un protest în fața consulatului rus la expoziții caritabile de tablouri și chiar la un târg de Ziua Îndrăgostiților, refugiații de pe litoral au încercat, pe cât posibil, să se facă auziți nu doar prin prisma a ceea ce li s-a întâmplat, ci și prin ce au făcut ca să își înfrunte situația.

După un an de refugiu, situația familiei Gurska rămâne, din multe puncte de vedere, neschimbată. Copii îi duc dorul tatălui lor și căminului pe care l-au pierdut, mama încearcă pe cât posibil să le ofere o doză de normalitate prin școala de la distanță și activitățile recreative, dar gândurile rămân tot la viața de după război, care pentru moment pare încă un ideal îndepărtat. 

• “La început, speram că va dura doar câteva săptămâni sau câteva luni…nimeni nu credea că va dura mai mult de un an”, este opinia Taniei în privința conflictului. 

Prelungirea situației este obositoare, în mod evident, pentru refugiați, dar Tania afirmă că efectele pot fi revăzute și în rândul românilor.

• “Societatea românească ne-a întâmpinat foarte bine. Aproape toată lumea a fost foarte drăguță și amabilă. Acum sunt în continuare foarte buni, dar simt că sunt obosiți. S-au întâmplat prea multe lucruri în această perioadă, inclusiv situații neplăcute cu ucrainenii”, descrie Tania ușoara schimbare de atitudine a românilor.

De ce nu s-au integrat?

Situația este complicată, în spusele Taniei, și din punct de vedere al integrării. Mulți ucraineni, în opinia femeii, au rămas în locuri atât de apropiate de casă pentru a se întoarce cât de repede posibil, iar acest gen de atitudine nu este prielnic integrării. 

Pe deasupra, mulți ucraineni au preferat să își țină copiii în școala online decât să îi trimită la școli românești, o altă încercare de a nu se distanța prea mult de locul de unde au venit.

În final, trebuie luat în calcul și faptul că multe familii au ajuns în România cu copii de care trebuie să aibă grijă, ceea ce face extrem de dificil procesul de a găsi un loc de muncă, acesta fiind și cazul Taniei. 

Întrebată despre ce plănuiește să facă în continuare, Tania a afirmat că vor mai aștepta până la vară, iar dacă situația nu se înrăutățește, se vor întoarce acasă și vor încerca să trăiască “la fel ca în Israel”, făcând referire la bombardamente. “Încă așteptăm un miracol, dar nu ne facem iluzii ca războiul să se termine repede”, a adăugat ea.

În aceste condiții, în ceea ce privește viitorul, rămân speranța și nerăbdarea. Nerăbdarea celor mici de a se întoarce în Odesa și de a își vedea tatăl și speranța Taniei că “vor avea o viață mai bună, după război”, 

Cât despre prezent, în vorbele Taniei se mai regăsește recunoștința pentru țara care i-a găzduit familia și pentru români și “tot ceea ce ați făcut pentru noi”.