Vişegrad, grupul necinstit al Europei: a fost o idee bună să intre în UE? Mulţi dintre cetăţenii săi se declară proeuropeni, dar guvernele lor sfidează în mod constant Uniunea Europeană în materie de justiţie sau de democraţie

Uniunea Europeană înfruntă viitoarele alegeri cu mai multe fronturi deschise: la vest, un Brexit nelămurit; în multe ţări, un val populist care nu mai crede în proiectul european; iar la est, Grupul de la Vişegrad, un cal troian care nu încetează să creeze probleme.

În ciuda entuziasmului cu care cetăţenii Poloniei, Ungariei, Republicii Cehe şi Slovaciei au aderat la Uniune, cu 15 ani în urmă, guvernele respective au adoptat, în ultimul timp, poziţii care pun la îndoială şi contestă Bruxelles-ul. Astăzi, deşi mulţi sunt încă proeuropeni (aşa se declară 72% dintre polonezi, faţă de 63% dintre germani sau francezi), partide precum Fidesz, în Ungaria, sau PiS, în Polonia, au fost criticate de mai multe ori pentru politicile lor antidemocratice.

Au trecut 15 ani de la încorporarea acestor ţări în clubul comunitar. Evenimentul a fost salutat ca unul istoric: de la Varşovia, capitala care a dat numele pactului militar comunist, se putea călători la Lisabona, pentru prima dată în istorie fără frontiere sau paşapoarte.

Primirea „familiei estice” a fost plină de semnificaţii, marcând sfârşitul Europei celor două blocuri. Toţi au avut motive să o considere un succes: Uniunea era mai europeană ca oricând şi se consolida drept cel mai mare bloc economic din lume; cei nou-veniţi simţeau că începea o nouă eră a prosperităţii, libertăţii şi recunoaşterii internaţionale. Astăzi, cetăţenii din aşa-numitul Grup de la Vişegrad (Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi Slovacia) se bucură de mai multă prosperitate, dar sunt încă departe de media europeană; libertăţile lor sunt puse în paranteză de cursul autoritar al guvernelor lor; şi ca o consecinţă, prestigiul acestor naţiuni este la cote scăzute.

Un club „imaginar”

Pentru Víktor Orbán, „inamicul nu este la Moscova, ci la Bruxelles”; preşedintele polonez, Andrzej Duda, a definit UE drept „un club imaginar din care nu ne alegem cu mare lucru”; preşedintele ceh Zeman a încercat să facă un referendum, în 2016, similar celui care a dus la Brexit. Şi Slovacia este în plin proces de regenerare democratică, după uciderea unei jurnaliste care investiga corupţia guvernului, anul trecut.

În ciuda unor lăudăroşenii precum cea a premierului Morawiecki, care a declarat anul trecut că „fondurile Uniunii Europene au fost bune pentru „a repara străzile”, bunăstarea economică a Poloniei se datorează în mare parte Bruxelles-ului. Pe lângă faptul că este ţara care beneficiază cel mai mult de fondurile comunitare, libera circulaţie a lucrătorilor într-o Europă fără frontiere a făcut din această ţară un paradis pentru investiţiile private de pe continent.

Este izbitor modul în care guvernele din Grupul de la Vişegrad au lăsat temporar deoparte diatribele lor împotriva Bruxelles-ului, pentru a deveni proeuropene

Între timp, refuzul de a accepta refugiaţi şi antidemocratica reformă judiciară a PiS au pus Polonia la stîlpul infamiei, până la punctul în care, pentru prima dată în istorie, articolul 7 (aşa-numita „opţiune nucleară”) a fost activată pentru a mustra deriva sa autoritară.

În Ungaria există un scenariu similar, cu Viktor Orbán într-un război permenent cu Uniunea Europeană, dar care în acelaşi timp finanţează cu bani europeni proiecte extravagante, cum ar fi un tren cu aburi turistic în satul său natal, sau stadion de fotbal faraonic, ce nu a fost niciodată plin.

Cu toate acestea, este uimitor cum, cu apropierea alegerilor europene, guvernele ‘de la Vişegrad’ au lăsat deoparte temporar diatribele lor împotriva Bruxelles-ului, devenind brusc campioane ale europeismului. Partidul polonez PiS, de exemplu, candidează cu sloganul „Inima Europei”, iar drapelul UE, calificat ca „zdreanţă” de deputata Krystyna Pawlowicz, e pe toate afişele electorale.

După cum explică pentru EL Confidencial, Martin Mycielski, un politolog de la Fundaţia pentru un Dialog Deschis de la Bruxelles, partidul lui Morawiecki pare să sufere de „schizofrenie”, basculând într-un mod interesat între poziţiile antieuropeană şi proeuropeană, în funcţie de context. „În ultimele luni, a sosit momentul când PiS şi-a dat seama că merge prea departe şi că teama de o „Polexit”, o idee pe care ei au consimţit-o şi susţinut-o, ar putea ajunge să-i descurajeze pe mulţi polonezi de la a-i vota pe ei”.

Comparând cazul polonez cu situaţia din alte ţări, cum ar fi Moldova, Mycielski subliniază modul în care unele ţări profită de un joc dublu, întinzând mâna pentru a lua bani de la Bruxelles, dar strângând pumnul atunci când trebuiesc adoptate politici democratice comune tuturor. „Alegătorii polonezi sunt mai atenţi atunci când vine vorba de trimiterea reprezentanţilor la Bruxelles decât atunci când aleg deputaţii naţionali(…) PiS va fi foarte precaut în a ataca UE şi îşi va păstra deghizarea proeuropeană până în ziua alegerilor(…) pretinzând că apără adevăratele valori europene ale creştinismului şi ale naţiunilor omogene din punct de vedere cultural, valori pe care ei le apără şi care vor duce la o Polonie şi o Europă mai puternice”.

La rândul său, Víktor Orbán, liderul ideologic al Grupului de la Vişegrad, şi-a expus programul electoral pentru alegerile europenne păstrându-şi poziţiile radicale împotriva „naţiunilor de rase mixte” conduse, potrivit lui, de „oamenii capitalului”, cum ar fi Soros, care vor „să atace creştinismul şi tradiţiile europene”, aducând în Europa „virusul terorismului”. Cu o politică externă care nu este decât o prelungire a politicii interne autoritare, Orbán a considerat aceste alegeri ca fiind o ocazie de a găsi sprijin la formaţiunile „iliberale” din alte ţări, dar apropierea sa de italianul Salvini sau de franţuzoaica Le Pen nu s-au cristalizat şi, deocamdată, au rămas la promisiuni de cooperare în viitor.

Victoria neaşteptată a Zuzanei Caputova la prezidenţialele slovace, cu câteva săptămâni în urmă, a evidenţiat divergenţele care există în Grupul de la Vişegrad, care seamănă din ce în ce mai mult cu „clubul imaginar” la care făcea aluzie la Duda. Candidata independentă a câştigat alegerile distanţându-se de orbita „orbanistă” a G4. Mai identificată istoric cu o axă Bratislava-Praga decât cu una Varşovia-Budapesta, Slovacia a fost întotdeauna considerată cea mai neimpregnată dintre cei de la Vişegrad, acceptând refugiaţii şi moneda euro, spre deosebire de ceilalţi trei parteneri.

La rândul său, în Republica Cehă se profilează ANO („da” în limba cehă) ca principal favorit al alegerilor care nu stârnesc entuziasm în rândul alegătorilor (ultima participare a fost de 18%). Deşi guvernul miliardarului Babis s-a aliniat de mai multe ori cu linia ideologică de la Visegrad, s-a arătat mai precaut cu privire la angajarea în speciala cruciadă iliberală a lui Orbán, iar mersul  economiei, departe de cifrele „miracolului polonez”, l-a făcut să pară mai mult practic decât beligerant în faţa Bruxelles-ului.

Un balast pentru UE?

În prezent, mulţi consideră Grupul de la Vişegrad ca balast politic, economic şi ideologic pentru UE. Cu toate acestea, este o imagine simplistă, plină de nuanţe, care conferă G4 o identitate unică, ceva ce nu există. Unul dintre puţinele lucruri pe care le au în comun aceste patru ţări este implicarea lor scăzută în alegerile europene, cu participări care nu depăşesc 25% în cel mai bun caz.

Dacă se schimbă acest lucru, poate exista o schimbare radicală a imaginii pe care o vor arăta Europei aceste ţări. În cazul în care se mobilizează electoratul urban şi alegătorii mai tineri, care majoritar votează împotriva partidelor care  guvernează acum, s-ar putea declanşa un efect de domino care să influenţeze alegerile generale viitoare.

În Polonia, alegerile vor avea loc peste câteva luni, iar PiS nu ascunde că vede în alegerile europene un barometru pentru ce se poate întâmpla în toamnă.

Sursa: El Confidencial / Articol de Miguel A Gayo Macias / Traducerea: Cristina Zaharia, Rador