Vladimir Putin vs. Alexei Navalnîi: O luptă serioasă pentru parlamentul care a declarat independența Rusiei față de Uniunea Sovietică în urmă cu 30 de ani ar putea transforma anul viitor într-o aniversare absolut neașteptată

Cea de-a 30-a aniversare a prăbușirii Uniunii Sovietice va fi un fundal agitat pentru politica rusă în 2021. În august 1991, militanții din linia dură a Partidului Comunist au organizat o lovitură de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov, ultimul reformator sovietic. Au scos tancuri pe străzi într-un efort de a inversa cursul istoriei care s-a întors împotriva lor și, astfel, au accelerat dezintegrarea imperiului. Moscoviții au ieșit să-și apere parlamentul național sub tricolorul Rusiei. Patru luni mai târziu, Uniunea Sovietică s-a dizolvat.

Deși majoritatea fostelor republici sovietice au mers mai departe, Rusia a revenit la trecutul său imperial. Vladimir Putin, care și-a început președinția în 2000 cu restaurarea imnului sovietic, a restabilit treptat multe dintre vechile practici sovietice, inclusiv cenzura, represiunea, confruntarea cu Occidentul și agresiunea împotriva vecinilor. Dorința sa de a elimina regulile post-Război rece și capacitatea sa de a folosi forța i-au oferit un avantaj tactic asupra Occidentului.

Dar la 30 de ani de la prăbușirea sovietică, un alt curent istoric rapid și puternic se mișcă împotriva rămășițelor ordinii sovietice. Acest curent se va intensifica în 2021, arătând costurile și eșecurile politicii lui Putin. După ce și-a jucat legitimitatea pe ideea renașterii imperiale, el şi-a atras duşmănia majorităţii fostelor republici sovietice, care acum privesc Rusia mai degrabă ca pe o amenințare decât ca pe un magnet. Anexarea Crimeii și războiul din Donbas au costat Rusia relația sa cu Ucraina. Iar războiul de șase săptămâni dintre Armenia și Azerbaidjan, care s-a încheiat cu un acord de pace intermediat de Rusia pe 10 noiembrie, a evidențiat rolul tot mai mare al Turciei în regiune.

Poate că nicăieri moștenirea sovietică nu este atât de vizibilă ca pe străzile din Belarus, una dintre cele mai autoritare și aparent docile părți a fostului imperiu sovietic, acum măturată de o mişcare de revoltă națională. În ultimii 26 de ani, această ţară a fost condusă de Aleksandr Lukaşenko, un fost director populist de ferme colective, care a folosit moștenirea sovietică drept bază a regimului său. A scăpat de steagul roșu și alb introdus pentru prima dată în 1918 într-o scurtă perioadă de independență a Belarusului și apoi l-a readoptat în 1991, schimbându-l cu o versiune modificată a steagului Belarusului sovietic. Cu ajutorul subvențiilor rusești, el a păstrat fabricile în mâinile statului, și-a reprimat poporul și a trucat alegeri în numele stabilității.

În august 2020, sute de mii de bieloruși au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva furtului altor alegeri. Președintele i-a primit violent, transformând un protest într-o răscoală națională. Protestatarii s-au înfășurat în steagul național roșu și alb și au cântat cântece bieloruse, pe care Lukașenko a încercat să le acopere cu muzica sovietică. Trezirea națională a fost, de asemenea, percepută pe bună dreptate ca o amenințare la adresa regimului Putin, nu numai pentru că a expus fragilitatea dictaturii, ci pentru că și-a contestat baza ideologică comună. De asemenea, s-a soldat cu un fel de acord cu protestatarii din Habarovsk, în Extremul Orient rus, care au ieșit în stradă în același timp, după ce guvernul de la Moscova l-a arestat pe guvernatorul său popular. Și în timp ce Kremlinul l-a susținut pe Lukașenko, adversarii săi din Rusia i-au susţinut pe protestatarii din Belarus și le-au afișat steagurile pe străzi și pe internet.

La fel ca Lukașenko, Putin și-a construit ideologia aproape în întregime în jurul datelor și simbolurilor sovietice. A transformat parada militară care a marcat victoria sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial în principala sa punere în scenă oficială. În 2020, acest lucru a precedat un pseudo-referendum privind modificările constituționale care au ridicat limita mandatului prezidențial, ceea ce i-ar permite, teoretic, să rămână la putere până în 2036. Cu toate acestea, rata de popularitate şi legitimitatea sa sunt în continuă scădere, împreună cu cu venitul disponibil al rușilor. O economie stagnantă nu va inversa această tendință.

Otrăvirea lui Alexei Navalnîi, principalul lider al opoziției ruse, cu Noviciok, un agent neurotoxic de uz militar, pare un semn al disperării. Supraviețuirea lui Navalnîi și afirmația sa că Putin a fost în spatele atacului au subminat și mai mult poziția președintelui.

Deși Putin controlează tribunalele, serviciile de securitate și comitetele electorale, alegerile parlamentare din Rusia din 2021 se vor transforma probabil într-un câmp de luptă. Tactica lui Navalnîi de consolidare a voturilor de protest împotriva partidului Rusia Unită, vehiculul prin care Putin îşi exercită puterea, ar putea distruge apariția omnipotenței Kremlinului. Mai important, viziunea lui Navalnîi asupra Rusiei ca stat național modern s-ar putea dovedi mai atractivă decât naționalismul imperial în stil sovietic al lui Putin.

O luptă serioasă pentru parlamentul care a declarat independența Rusiei față de Uniunea Sovietică în urmă cu 30 de ani ar putea transforma anul acesta într-o aniversare absolut neașteptată.

Sursa: La Razon / Traducerea: Rodezia Costea (Rador)