Whataboutismul, metoda de argumentație a celor care nu au argumente

Era comunicațiilor instantanee prin internet permite oricui, persoană publică sau necunoscut (inclusiv sub acoperirea anonimatului), să exprime imediat o opinie în orice domeniu, fie că este avizat, fie că nu are nici cel mai vag habar despre chestiunea în cauză.

M-am obișnuit cu comentarii, de ordinul sutelor, la articolele pe care le public, mai ales la cele care au ca tematică Holocaustul.

Majoritatea – și asta nu ar trebui să surprindă – sunt negative, uneori de-a dreptul antisemite sau chiar negaționiste, care intră pe teritoriul penalului.

Foarte frecvent replica este de tipul: dar despre comuniști și crimele lor de ce nu vorbiți? – cu varianta mai radicală – dar despre crimele comise de evrei împotriva românilor de ce nu spuneți nimic? Uneori replică se extinde și la Israel: dar evreii (numiți uneori jidani) ce fac cu palestinienii?

Acest tip de contra-argumentație, dacă poate fi numit așa, se întâlnește nu doar la naționaliști și la oamenii de dreapta, ci și la nostalgicii regimului comunist: recent am scris un articol despre masacrul de la Vadu Roșca, o comună din Vrancea unde în 1957 regimul comunist a reprimat în sânge o revoltă țărănească împotriva colectivizării, nouă săteni fiind uciși de trupele trimise acolo de conducerea partidului comunist și unde a fost prezent și un anume Nicolae Ceaușescu. Replica: dar liberalii ce au făcut în 1907? Și țărăniștii ce au făcut în 1929?

Alteori, când scriu despre crimele regimului comunist, replica vine: dar ce, acum sub capitalism e mai bine?

Metoda whataboutism-ului, care vine de la “what about – dar despre?” a fost pusă la punct de propaganda sovietică, care în timpul Războiului Rece replica la criticile americane cu privire la nerespectarea drepturilor omului în URSS cu întrebări ca: “Dar voi de ce nu vorbiți despre rasismul din Statele Unite?”

În ultima vreme whataboutism-ul a fost folosit din plin de fostul președinte SUA, Donald Trump, mai ales când era criticat pentru faptul că nu se disociază clar de extremiștii de dreapta, naționaliștii albi, rasiștii sau conspiraționiștii din mișcarea QAnon, răspundea cu regularitate: “De ce nu vorbiți despre Antifa? De ce nu pomeniți nimic de violențe provocate de Black Lives Matter? Dar pe Democrați de ce nu-i criticați? De minciunile din presa liberală de ce nu pomeniți?”

Whataboutism-ul actualizat se întâlnește și pe plan internațional, de pildă la China, care atunci când este criticată de SUA pentru modul în care-i tratează pe uiguri, contra-atacă cu acuzația de genocid împotriva băștinașilor de către coloniștii și albii americani în ultimele patru secole.

În esență, whataboutismul este o diversiune, o încercare de deturnare a discuției de către un interlocutor care nu are argumente.

Adeseori le spun celor care mă întreabă: dar despre X de ce nu scrieți? – un articol are un anumit subiect și nu poate să repete de fiecare dată istoria omenirii. Și uneori se ajunge la absurdități: nu-l poți scuza pe Antonescu de uciderea unei bune părți a evreilor din România, pe care-i acuza în bloc de comunism între 1941 – 1944, pentru că a știut că după 1944 Stalin va introduce cu forța comunismul, iar în demonologia apologeților lui Antonescu și a fasciștilor în general, la loc de frunte figurează Ana Pauker (în subtext, evreii).

Acești oameni nu-și dau seama că opusul fascismului nu este comunismul, iar al comunismului nu este fascismul, ci democrația. Din păcate, într-o lume în care știrile false, teoria conspirației, trolling-ul și manipularea au devenit o practică curentă, whataboutism-ul a devenit o metodă privilegiată de participare la o discuție, metoda de argumentație a celor lipsiți de argumente.

Notă: Petru Clej este jurnalist Radio France Internationale stabilit la Londra. A fost editor BBC iar în prezent ține cursul gratuit de jurnalism radio și online organizat în colaborare cu G4Media.ro