Ziua de Comemorare a Holocaustului din România îi privește pe toți cetățenii țării, nu doar pe evrei

Recent, odată cu introducerea în cursul gimnazial a materiei Istoria evreilor și a Holocaustului au apărut proteste de genul: de ce trebuie să învețe copiii noștri istoria unui alt neam (străini, venetici, jidani, etc)?

Această reacție xenofobă sau mai bine zis antisemită capătă uneori accente virulente pe data de 9 octombrie care este denumită oficial Ziua de Comemorare a Holocaustului din România. Este prilejul manifestării antisemiților și negaționiștilor care au devenit mai vocali în ultima vreme, chiar dacă ei sunt izolați.

Dar de ce 9 octombrie? În această zi în 1941 dictatorul fascist al României de la acea vreme, Ion Antonescu, aliatul naziștilor, a decis deportarea în masă a evreilor din Bucovina și Transnistria.

Au fost deportați evreii din ÎNTREAGA Bucovină, inclusiv din sudul neocupat de sovietici în iunie 1940. Antonescu îi considera vinovați pe evreii din Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herței de colaborare cu regimul sovietic de ocupație în perioada 1940 – 1941.

Așa că, la eliberarea acestor teritorii îi iulie – august 1941 armata română și jandarmii s-au dedat la masacre ale populației evreiești din aceste teritorii. Au fost uciși, potrivit Raportului Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului din România “Elie Wiesel” între 45 și 60 de mii de evrei în aceste două luni, operațiune numită de Antonescu “Curățarea Terenului”. Au fost uciși de-a valma, cu cruzime, bărbați, femei, copii, tineri, bătrâni, chiar și infirmi, majoritatea prin împușcare, uneori cu sprijinul populației locale, ca la Pepeni în Basarabia.

Dar Antonescu nu a fost mulțumit și pe 9 octombrie 1941 a decis deportarea TUTUROR evreilor din teritoriile eliberate (plus sudul Bucovinei).

“Lângă primărie și la biserica din celălalt capăt al orașului s-au pus niște afișe. Eu n-am văzut afișele, am văzut însă jandarmul și unul care citea afișul: ‘Toți jidanii se vor aduna duminică 12 octombrie, ora 10, la Gara de Est, sub pedeapsă cu moartea, vor fi împușcați cei care nu vor veni. Vor fi evacuați.’ Se referea și la cei în vârstă, sugari sau netransportabili”, își amintește Mirjam Bercovici, originară din Câmpulung Moldovenesc, supraviețuitoare a Holocaustului, care pe 11 septembrie a împlinit 100 de ani. Deportarea propriu-zisă a început pe 12 octombrie 1941.

“Trei kilometri de mers pe jos. Oamenii de pe margine, dintre care pe mulți îi cunoșteam, ne scuipau, ne înjurau, strigau la noi ‘Jidanii la Palestina’. La început nu voiam să mă uit la ei, apoi mi-a venit să urlu și în final am lăsat ochii în jos. În Jurnalul meu l-am numit o Golgotă, doar fără deal și 14 opriri.” povestește Mirjam Bercovici.

“A fost un adevărat cataclism pentru întreaga familie, ne-am regăsit cu toții în niște vagoane de vite, murdare, un amestec de populație disperată, bătrâni, bolnavi, copii disperați, părinți isterizați. Deportarea în Transnistria a fost primul cutremur, care a început practic la Atachi, la frontiera cu Ucraina unde, atunci când am fost debarcați din aceste vagoane de vite a avut loc o triere a cadavrelor, care au fost scoase din vagoane, iar soldații români au început operația de jaf și bătăi. Acolo la Atachi au avut loc câteva sinucideri printre deportați după care a urmat infernul acest deportări”, povestește renumitul scriitor Norman Manea, care avea cinci ani în 1941, într-un interviu la RFI.

Transnistria a fost destinația finală a deportărilor, unde evreii și ulterior și circa 25.000 de romi au fost aruncați în niște lagăre improvizate, unde mulți au murit de foame, de frig sau de boli.

În Transnistria au avut loc masacre de proporții și mai mari decât cele comise în iulie – august 1941 în cadrul operațiunii de Curățare a Terenului. La Odesa între 22 și 25 octombrie 1941 au fost masacrați de armata română peste 25.000 de evrei în semn de represalii față de aruncarea în aer a cartierului general al Diviziei 10 infanterie de către sovietici după ocuparea orașului de către trupele române.

Cel mai mare masacru al “Holocaustului prin gloanțe” (comis de naziști și aliații lor în teritoriile sovietice ocupate) a avut loc la Bogdanovca între 21 decembrie 1941 și 8 ianuarie 1941, când circa 48.000 de evrei au fost împușcați într-o râpă de pe malul râului Bug, iar apoi cadavrele lor arse timp de două luni. Masacrul, al căror victime au fost evrei basarabeni și transnistreni, a fost ordonat de prefectul județului Golta, Modest Isopescu și executat de jandarmi români, polițiști auxiliari ucraineni și etnici germani din Transnistria.

“L-au ucis pe fratele meu mare chiar lângă mine. Avea 21 de ani, voia să ia niște argint, aur, apăruseră niște zvonuri că oricine dă argint sau aur va fi lăsat să muncească. El a ieșit din grup și le-a dat ucigașilor aurul. Cineva a crezut că vrea să evadeze și l-a împușcat de la o anumită distanță. Glonțul l-a lovit în tâmplă. Am adus o poză de-a lui. El a căzut lângă noi. Prietena fratelui meu era acolo, avea 19 ani. Noi am stat acolo și am privit, iar această fată ne-a luat pe noi copiii, cu fețele lipite de trupul ei, iar ea spunea ‘Șșșșș, nu țipați că ne omoară.’

Ce s-a întâmplat acolo? Erau soldați români cu puști, opt soldați pe un rând. Din șirul de oameni care stăteau acolo au luat opt oameni, copii, femei, bărbați și i-au înșirat pe marginea gropii, înăuntru ardea focul și i-au omorât, i-au împușcat de la un metru distanță.

Erau acolo munți de haine și acești munți i-au luat de la oameni, fiecare avea câte o traistă mică. Nimeni nu știa unde merge. Stăteam într-un loc unde era ca un parc. Iar pe partea cealaltă a parcului era o groapă. Cei care stăteau pe o parte nu știau că oamenii erau uciși pe cealaltă parte, așa că ei duceau haine și tot ce mai aveau cu ei. Totul le-a fost luat, erau femei care lucrau acolo. Am lucrat lângă groapa aceea vreo lună lângă mormanele de haine pe care ei le jefuiau.

Una dintre fete a făcut temperatură trei zile mai târziu. Dimineața mi-a spus: nu merg nicăieri sunt bolnavă. Am ridicat-o și am tras-o cu forța până la acel deal. Am ridicat-o lângă haine și i-am spus: lucrează în continuare, nu mă lăsa singură. Nu știu cum m-am întors în altă direcție și dintr-o dată am văzut-o stând în fața unui ofițer spunând: ‘Sunt bolnavă. Am febră. Nu pot lucra. Lasă-mă să mă întorc acasă’. El i-a răspuns: ‘Ești bolnavă, spui? Noi n-aven nevoie de oameni bolnavi, avem nevoie de oameni sănătoși care să lucreze’. Și atunci a scos un pistol din buzunar, ea stătea la o jumătate de metru în fața lui, el împușcat-o în cap și ea a căzut lângă el’ ” povestea Esther Gelbelman în 1988.

Potrivit Raportului Comisiei Wiesel între 280 și 380 de mii de evrei și 11 mii de romi au murit în perioada 1940 – 1944, victime ale regimului Antonescu.

Comemorarea lor și recunoașterea suferințelor evreilor și romilor din România pe 9 octombrie este un gest firesc pentru un stat democratic în care toți cetățenii, indiferent de etnie sau religie, se bucură de drepturi egale, inclusiv de protecție împotriva persecuțiilor.

Evreii și romii din România sunt parte a istoriei acestei țări, acestor meleaguri și acestui popor. Cunoașterea istoriei lor și a nedreptăților ce li s-au făcut de-a lungul secolelor și mai ales acum 80 de ani este un gest firesc, care contribuie la consolidarea democrației. Dacă Germania este azi o democrație, acest lucru se datorează și obligativității studierii în școli Holocaustului nazist din perioada 1933 – 1945, inclusiv a vizitelor la lagăre de exterminare.

Așa încât Ziua de Comemorare a Holocaustului din România este un moment în care cei ce nu cunosc nimic sau prea puțin despre acest eveniment istoric tragic pot afla ce consecințe are barbaria față de semenii lor. Așa cum o arată istoria și evenimentele curente în lume, o astfel de tragedie se poate repeta oricând. Chiar și în România sau în Republica Moldova.