Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului: Am o rugăminte – nu întinați memoria victimelor regimurilor nazist și fascist. Păstrați tăcerea, măcar pentru o zi

Am fost recent la o expoziție la Londra intitulată Seeing Auschwitz – Văzând Auschwitz – peste 100 de fotografii care înfățișează cel mai sinistru lagăr de exterminare din istoria omenirii, predominant prin ochii asasinilor naziști, dar nu numai.

Cineva s-ar putea întreba: dar ce noutate mai poate aduce azi, la 78 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz o asemenea expoziție? Am constatat că o asemenea întrebare este pusă cel mai adesea și pe un ton care abia maschează iritarea tocmai de către cei care nu prea cunosc oroarea petrecută acolo – în cel mai bun caz – sau sunt antisemiți – în cel mai rău caz.

Auschwitz este simbolul unicității Holocaustului, nu în sensul că este unicul genocid, ci este primul genocid motivat ideologic și care a avut ca scop exterminarea sistematică a unui popor (grup etno-religios). Iar aici intervine o altă iritare: de ce vorbiți de Holocaust și nu spuneți nimic de crimele comuniștilor? Am mai scris în trecut de această diversiune numită în engleză whataboutism (de la what about – dar despre) care maschează de cele mai multe ori antisemitism.

Revin la antisemitism, pentru că Holocaustul reprezintă forma supremă a antisemitismului – tentativa de exterminare a TUTUROR evreilor. De aici derivă și faptul că negarea Holocaustului reprezintă antisemitism și nu o căutare a adevărului istoric. Holocaustul este unul dintre evenimentele cele mai bine documentate (dacă nu cumva CEL mai bine documentat) din istorie. Cei ce neagă Holocaust nu o fac cu argumente și nu doresc cunoașterea adevărului istoric, ci o fac din antisemitism. De altfel, negarea Holocaustului este incriminată prin lege în mai multe țări din Europa, printre care Germania, Franța, Polonia, Austria, România, Ungaria, etc. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins în două rânduri (Garaudy contra Franța – 2003 și Pastors contra Germania – 2019) acțiuni privind încălcarea dreptului la liberă exprimare (articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului), considerând că negarea Holocaustului nu este o exprimare liberă a unei opinii, ci incitare la ură (hate speech).

Și aici ajung la scopul acestui articol: faptul că negarea Holocaustului are un efect profund insultător la adresa puținilor supraviețuitori și a urmașilor lor și întinează memoria victimelor ucise pentru simplul motiv că se născuseră evrei (sau romi, cu dizabilități, homosexuali și alte grupuri, deși numai evreii erau marcați pentru nimicire în totalitate).

Pe lângă negare mai există și minimalizarea sau aruncarea vinei Holocaustului pe evrei înșiși. De câte ori am scris despre Holocaustul din România, despre masacrele și deportările în masă înfăptuite de regimul fascist condus de Ion Antonescu la Iași, în Basarabia, Bucovina, Herța și Transnistria se găsesc unii (destul de numeroși) să pună placa cu “da’ evreii ce-au făcut în 1940 când armata română s-a retras din Basarabia?”. Această comparație sau relație de cauzalitate este de o abjecție absolută. În primul rând atacurile împotriva militarilor români nu au fost comise doar de evrei, ci de oameni de toate etniile și în primul rând țăranilor români basarabeni care uneori încercau să-și recupereze caii și căruțele rechiziționate de armata română. În al doilea rând se poate face comparație între niște atacuri care au rezultat în umilirea, maltratarea și uneori, în cazuri izolate, chiar moartea unor militari români cu masacre de proporții – Iași (13 – 14 mii de morți), Odesa (25 de mii de morți), Bogdanovca (48 de mii de morți), Dumanovca (16 mii de morți) – în care au fost uciși bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni, oameni valizi și cu dizabilități pentru simpla vină de a fi evrei?

Astfel de atitudini sunt cum ar spune englezii “beneath contempt” – “Sub dispreț”. De aceea am o rugăminte la adresa acelora care citesc aceste rânduri și s-ar simți tentați să debiteze comentarii negaționiste, minimalizatoare sau whataboutiste ca măcar pentru o zi să se abțină. Holocaustul a fost un eveniment cataclismic și astfel de comentarii constituie incitare la ură și pe lângă faptul că uneori se situează în afara legii nu pot decât să rănească pe cei care au pierdut oameni dragi sau care au avut în familie supraviețuitori care au rămas cu traume profunde pentru tot restul vieții.

Dacă vor reuși să se abțină, ei vor face un pas pe calea decenței. În caz contrar nu doar vor fi ratat o ocazie de aur de a păstra tăcerea, ci se vor fi angajat, din nou, în antisemitism, adică se vor scufunda în ură.

P.S. Recent, Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim a afișat la sediul ONU de la New York „Cartea Numelor”, un registru uriaș care conține la ora actuală 4,8 milioane de nume ale evreilor care au pierit în genocidul comis de naziști și de aliații lor, printre care regimul condus de Ion Antonescu. În această carte 1,2 milioane de nume sunt pagini goale, care urmează a fi completate pe măsura documentării numelor victimelor care sunt descoperite în timp. Whataboutiștii se plâng tot timpul că memoria victimelor Holocaustului are prioritate față de memoria victimelor comunismului. Mă întreb cine îi împiedică să ia exemplu de la cei care îngrijesc memoria victimelor Holocaustului, să militeze pentru întocmirea unei Cărți a Numelor victimelor regimului comunist și să înțeleagă că între cele două memorii nu există o competiție.