Ziua Națională a Victimelor Holocaustului – comemorare și lecție de istorie într-o țară în care ororile trecutului sunt adeseori băgate sub preș

Ziua de 9 octombrie nu reprezintă debutul Holocaustului din România, datat în mod convențional în septembrie 1940, odată cu venirea la putere a lui Antonescu și a asociaților săi vremelnici, legionarii, ci marchează începutul deportărilor în masă în toamna lui 1941 către Transnistria a evreilor din Bucovina, Herța, Dorohoi și Basarabia.

Deportările au reprezentat au etapă de tranziție în Holocaust după masacrele începute prin pogromul de la București din timpul rebeliunii legionare (21 – 23 ianuarie 1941),  pogromul de la Iași și Trenurilor Morții (28 iunie – 5 iulie 1941) și a “curățarea terenului” – masacrele din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța (iulie -august 1941).

Ion Antonescu a ordonat deportarea TUTUROR evreilor din teritoriile sus-menționate, acuzându-i pe evrei în masă de lipsă de loialitate față de statul român și colaborare cu autoritățile sovietice după anexarea din iunie 1940, inclusiv agresiuni împotriva militarilor români în retragere.

Chiar dacă aceste agresiuni au existat, ele nu au fost înfăptuite numai de evrei, ci de locuitori din toate etniile și dacă așa a fost, atunci motivarea nu este valabilă pentru evreii din sudul Bucovinei și Dorohoi, unde în iunie 1940 nu a fost picior de militar sovietic. Iar motivarea agresiunilor nu justifică deportarea în masă a unei populații, care echivalează și echivala și pe atunci cu genocidul.

Dar să lăsăm supraviețuitorii deportărilor (pe atunci copii și adolescenți, bolșevici sadea, n’așa) să povestească.

“Lângă primărie și la biserica din celălalt capăt al orașului s-au pus niște afișe. Eu n-am văzut afișele, am văzut însă jandarmul și unul care citea afișul: ‘Toți jidanii se vor aduna duminică 12 octombrie, ora 10, la Gara de Est, sub pedeapsă cu moartea, vor fi împușcați cei care nu vor veni. Vor fi evacuați.’ Se referea și la cei în vârstă, sugari sau netransportabili” își amintește Mirjam Bercovici din Câmpulung Moldovenesc, care avea 18 ani în 1941 și a fost deportată cu întreaga ei familie.

“Trei kilometri de mers pe jos. Oamenii de pe margine, dintre care pe mulți îi cunoșteam, ne scuipau, ne înjurau, strigau la noi ‘Jidanii la Palestina’. La început nu voiam să mă uit la ei, apoi mi-a venit să urlu și în final am lăsat ochii în jos. În Jurnalul meu l-am numit o Golgotă, doar fără deal și 14 opriri.” mai spune ea.

“A fost un adevărat cataclism pentru întreaga familie, ne-am regăsit cu toții în niște vagoane de vite, murdare, un amestec de populație disperată, bătrâni, bolnavi, copii îngroziți, părinți isterizați. Deportarea în Transnistria a fost primul mare cutremur, confirmat la Atachi, la frontiera cu Ucraina , unde  am fost debarcați cu ghionturi și înjurături din vagoanele de vite, cadavrele au fost scoase si soldații români au început operația de jaf și bătăi. La Atachi s-au produs primele sinucideri printre deportați”, povestește Norman Manea, care la vârsta de cinci ani a fost deportat cu întreaga lui familie de la Suceava.

Drumul către Transnistria a fost parcurs pe jos de cei mai mulți evrei din Basarabia, iar pe drum uciderile nu au contenit.

“Am fost îndreptați spre Nistru, în județul Soroca, într-o pădure pe malul râului. Era o ploaie mocănească și acolo am fost în groapa cu morți timp de o noapte. Erau acolo niște gropi care fuseseră deja astupate până să venim noi, iar o a treia groapă nu era chiar plină.

Eu aveam pe atunci 11 ani și alergam pe acolo cu alți copii, la vârsta aceea nu înțelegeam chiar tot ce se întâmplă. Ei căutau de acum oameni să umple groapa. I-au aliniat pe marginea gropii și au deschis focul. Am căzut cu toții în groapă, iar eu eram plin de sânge, dar nu era al meu, ci al unui bărbat cu care căzusem în groapă.

Nu mai știu precis dacă erau jandarmi sau soldați, dar vorbeau în limba română. Țin minte că i se adresau ofițerului ‘Domnule locotenent’. Ulterior am citit că era vorba de Roșca și încă unul care au declarat că au împușcat 500 de evrei.”, își amintește Shabs Roif, deportat cu familia sa din satul Duruitoarea Veche de malul Prutului.

“Era sfârșitul lui octombrie începutul lui noiembrie 1941, se făcuse frig, au început ploile și atunci ne-au dus spre Nistru, numai pe jos și în tot în coloanele astea, convoaie, cei din Herța. Acum când cădea cineva, de fapt nu trebuia să cadă, doar dacă rămânea în urmă, și erau noroaiele acelea, era împușcat de jandarmii români care ne păzeau. Vă mărturisesc că am și acum coșmaruri cu această imagine. A fost prima oară când am văzut în viața mea așa ceva. Bătrânul acela a rămas în urmă în marșul acela forțat. El a fost împușcat de un jandarm și după aceea am văzut după ce a plecat jandarmul țăranii s-au repezit să dezbrace cadavrul, după care a fost aruncat ca un stârv, gol. Uneori îmi apare noaptea această imagine. Iar după aceea pe tot drumul până la Nistru s-a repetat această oroare care se întâmpla cu oricine rămânea în urmă. Dar ceea ce m-a frapat a fost acest jaf organizat. După aceea am aflat cum știau țăranii ce și cum se va întâmpla. Pentru că înainte de a pleca noi ei au fost convocați pentru muncă obligatorie, să sape gropi din loc în loc pe tot traseul, ca probă că execuțiile erau pregătite dinainte.”, povestește Liviu Beris, originar din Herța, care în 1941 avea 14 ani.

“Am mers pe malul Nistrului unde am văzut plutind cadavrele care veneau din susul apei. Pe drum, fratele meu Berti s-a îmbolnăvit de pojar, mama purtând-l în brațe tot timpul drumului.

La un moment dat, mama a mers pe un câmp și a furat niște ceapă, pentru că ne era foame. Un soldat a văzut-o și a bătut-o cu un bici, care i-a despicat pielea pe spate.

Am ajuns la Moghilev în Transnistria unde am fost cazați într-o scoală. Acolo a murit fratele meu Berti, care a fost luat de niște oameni, din sala unde eram cazați. Nici până-n ziua de azi nu știu unde a fost înmormântat fratele meu.”, își amintește Arno Blei, deportat din nordul Bucovinei la vârsta de opt ani împreună cu mama și fratele său mai mic.

Pe 1 iunie 1942, Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a romilor nomazi și a celor cu cazier penal împreună cu familiile lor. Aveau să fie deportați peste 25.000 de romi, mulți dintre ei sedentari și fără cazier penal.

„Pe 25 septembrie 1942 am fost încărcați în camioane și duși la Turnu Măgurele. Acolo erau trenuri de vite. Am fost încărcați cu toții în vagoane, peste 100 de familii, toți eram numai din branșa asta, a alămarilor. De acolo am făcut șase zile până în Transnistria, unde am ajuns pe 1 octombrie, la Grigorești, dincolo de Tiraspol„, povestește Brăilă Constantin, din Alexandria, care în 1942 avea 11 ani.

„Am avut hrană pe șase zile, apă aveam într-un butoiaș. WC-ul era un hârdău, într-un colț al vagonului am pus o perdea dintr-o pătură și acolo ne făceam nevoile până când ajungeam într-o gară în care staționam mai mult. Acolo se descărca hârdăul, era spălat și pus la loc„, mai spune el.

„După patru – cinci ore după ce am ajuns la Grigorești ne-au luat pe jos sub escortă și ne-au dus la Delenii 2, care era o fermă, unde era nevoie să fie culeși cartofi și porumb. Și am rămas acolo într-un grajd, fără paturi fără nimic, numai cu paie așternute pe jos pe care dormeam, fără ușă la grajd, fără geamuri să le putem închide, eram ca niște vite„, adaugă Brăilă Constantin.

În total au fost deportați în Transnistria circa 150.000 de evrei, iar acolo masacrele au continuat, victimele fiind atât evrei deportați cât și evrei localnici: la Bogdanovca au fost uciși 48.000 de evrei (cel mai mare masacru al “Holocaustului prin gloanțe”), la Berezovca 35.000, la Odesa 26.000, la Dumanovca 18.000 și multe altele. În afară de evreii executați, alte zeci de mii au murit din cauza foametei, a frigului și a bolilor.

Bilanțul Holocaustului din România, potrivit Raportului Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” este de 280.000 – 380.000 de evrei și 11.000 de evrei morți, responsabilitatea fiind atribuită statului român în perioada 1940 – 1944. Raportul este bazat pe documente, în majoritatea lor provenite din arhivele din România.

Bilanțurile spun numai o parte a poveștii. Așa cum suna butada atribuită în mod fals lui Stalin: “Moartea unui om – o tragedie, moartea unui milion de oameni – o statistică”. De aceea am citat oameni cu care am vorbit de-a lungul anilor. Unii dintre ei mai trăiesc, alții au murit, dar cu toții au povești tragice – de violențe, umilințe, moartea celor dragi, la o vârstă fragedă, care i-a marcat pentru tot restul vieții.

Nu-mi fac iluzii că cei care sunt fie indiferenți sau mai rău, sunt ostili când aud despre tragedia Holocaustului, vor fi sensibilizați de aceste rânduri. Anii de educație național-comunistă cât și cei din perioada post-comunistă în care naționalismul etnicist și demagogia patriotardă au fost inculcate generațiilor succesive, mentalitatea care promovează ideea că românii au meritele pentru tot ce s-a a fost bun în istoria lor, în timp ce alții sunt întotdeauna de vină pentru ce a fost rău în istoria românilor a devenit dominantă.

De ce contează Holocaustul în istoria românilor? Pentru că a fost un genocid pus în practică de statul român, pe principii pur ideologice, împotriva unor grupuri etnice: oameni uciși numai pentru că se născuseră evrei sau romi, fascism pur, adică totalitarism. Iar România de azi e un stat democratic, care respinge, în teorie, orice totalitarism, fie el fascist, fie comunist.

Sunt unii care au un reflex pavlovian: vorbești despre Holocaust, critici regimul fascist, ești comunist. Aș vrea să le atrag atenția acestor critici că opusul fascismului nu este comunismul, ci democrația. Și ce se petrece în democrația românească de azi? În parlament se aud discursuri apologetice la adresa unor figuri legionare din trecut, un lider de partid maimuțărește nunta lui Corneliu Zelea Codreanu, antisemitismul, xenofobia și rasismul înfloresc, mai ales pe internet. De aceea Holocaustul este un avertisment din istorie și cel mai bun mod de a reacționa este de a renunța la mituri, minciuni și propagandă naționalistă și de a cunoaște ce s-a întâmplat atunci. E la îndemâna tuturor, trebuie doar curiozitate intelectuală și bună credință.